Programul Lebensborn

Acum câțiva ani am văzut filmul „Izvorul vieții” și mărturisesc că m-a impresionat foarte mult. La acel moment nu știam nimic despre programul Lebensborn. Filmul mi-a trezit interesul de a afla mai multe despre acest program. Aventura de cunoaștere care a urmat m-a condus la descoperirea unor adevăruri istorice surprinzătoare pe care vreau să vi le împărtășesc si vouă.

Scopul programului

Proiectul Lebensborn a fost un program nazist de reproducere și infanticid. În germana veche cuvântul „Lebensborn” înseamnă izvorul vieții sau fântâna vieții. Programul a fost fondat la data de 12 decembrie 1935 de către liderul organizației SS (cea mai temută organizație paramilitară a partidului nazist) Heinrich Himmler și a avut drept scop creșterea numărului de copii arieni născuți în cel de-al treilea Reich. Rata natalității din Germania fusese în scădere timp de decenii. Obiectivul lui Himmler a fost inversarea acelui declin și creșterea populației germanice / nordice din Germania la 200 de milioane.

Scopul societății Lebensborn Eingetragener Verein (așa cum Societatea Lebensborn a fost înregistrată) a fost de a oferi fetelor tinere considerate „de rasă pură” și „sănătoase”, în conformitate cu igiena rasială și conceptul de sănătate naziste, posibilitatea de a naște un copil în secret. Atât mama cât și tatăl trebuiau să treacă un test de puritate rasială. Erau preferați părinții cu păr blond și ochi albaștri, ale căror genealogii erau cunoscute pentru cel puțin trei generații și nu conțineau evrei.

La început programul a fost folosit pentru a furniza servicii sociale soțiilor unor ofițeri SS; organizația SS avea niște așezăminte sociale – în principal case de nașteri – unde femeile puteau să nască sau să primească ajutor pentru problemele lor de familie. Programul a acceptat și femei necăsătorite care aveau nevoie de sprijin, fie că erau însărcinate sau născuseră deja, dar numai cu condiția ca atât mama cât și tatăl copilului să fie clasificați ca valoroși din punct de vedere rasial. Dintre toate femeile care au aplicat, doar 40% au trecut testul de puritate rasială și au fost admise în programul Lebensborn. Majoritatea mamelor aplicante erau necăsătorite: 57,6% până în 1939 și aproximativ 70% până în 1940.

Femeilor admise în program li se permitea să nască în secret, departe de familie și fără a fi supuse stigmatului social. Programul a avut mai multe orfelinate și un serviciu de adopție pe care le folosea pentru copiii pe care mamele nu doreau să îi păstreze. Înainte de a fi acceptată aplicația unei persoane care nu avea o legătură directă cu organizația SS, părinții și, după caz, copilul trebuiau să fie examinați de către doctorii SS. Programul Lebensborn a avut un sistem propriu de înregistrare a nașterilor cu ajutorul căruia a secretizat identitățile părinților biologici ai copiilor. Majoritatea acestor documentei au fost arse la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Centrele Lebensborn

Punerea în aplicare a programului a însemnat crearea, pe teritoriul celui de-al Treilea Reich, a unei rețele de 26 de case de naștere, unde femeile puteau trăi confortabil în timp ce primeau îngrijiri prenatale, își livrau bebelușii și apoi erau ajutate să își revină după naștere. La început, centrele Lebensborn erau în principal case de naștere și creșe administrate de SS. Pentru a crea o „super-rasă”, SS-ul a transformat aceste centre și în „locuri de întâlnire” pentru ofițerii SS și femeile germane de rasă pură dispuse să aibă copii cu aceștia. Copiii rezultați din aceste legături erau născuți în centrele Lebensborn si apoi erau luați de către SS.

Primul centru Lebensborn a fost deschis în 1936 în Steinhöring, un mic sat nu departe de München. La finalul regimului nazist existau zece centre Lebensborn în Germania, nouă în Norvegia, două în Austria și câte unul în Belgia, Olanda, Franța, Luxemburg și Danemarca. Centrele Lebensborn au fost înființate, în mod obișnuit, pe proprietăți rurale private și erau proiectate pentru a fi spații confortabile și plăcute. Mobilierul și decorațiile acestor centre erau selectate din prada cea mai aleasă luată din casele evreilor trimiși în lagărele de concentrare. Deoarece programul căuta femei necăsătorite dornice de a evita scandalul public al unei sarcini, personalul acestor centre era instruit să respecte anonimatul mamelor și să se comporte cu discreție. Himmler însuși a manifestat un interes deosebit pentru aceste centre, participând nu numai la selecția mamelor, ci îngrijindu-se de decor și chiar acordând o atenție specială copiilor născuți de ziua lui, 7 octombrie.

Tații

Ofițerii SS aveau nevoie de consimțământul statului pentru a se căsători și acest consimțământ depindea de felul în care viitoarea soție a ofițerului îndeplinea standardele Lebensborn stricte. În afară de această regulă, ofițerii SS și naziștii de rang înalt cu pedigree arian demonstrabil erau încurajați să-și semene sămânța și în afara căsătoriei, pentru a crea o super-rasă de oameni cu ochi albaștri și păr blond, care să perpetueze Germania lui Adolf Hitler.

Astfel, în 1936 a fost emisă o ordonanță prin care membrii SS erau anunțați că fiecare dintre ei trebuie să procreeze cel puțin patru copii. Mulți dintre tații copiilor Lebensborn erau membri căsătoriți ai SS, care aveau propriile lor familii, dar care respectaseră ordinul lui Himmler de a-și răspândi sămânța lor ariană și în afara căsătoriei. Datorită secretului programului Lebensborn, identitățile taților nu erau înregistrate pe certificatele de naștere.

Până în 1939 programul Lebensborn nu produsese rezultatele sperate de Himmler. De aceea el a emis un ordin adresat tuturor ofițerilor SS și polițiștilor încurajându-i să aibă cât mai mulți copii, pentru a compensa astfel viețile omenești pierdute în război. Ordinul lui Himmler a creat controverse. Mulți germani considerau că acceptarea mamelor necăsătorite ar fi încurajat imoralitatea. În cele din urmă, Himmler a dat înapoi, dar nu a condamnat niciodată deschis ilegitimitatea. Himmler însuși a avut doi copii ilegitimi.

Mamele

La începutul programului, o femeie, pentru a fi admisă, trebuia să aibă părul blond și ochii albaștri, să nu aibă defecte genetice și să poată demonstra că strămoșii ei, începând cu bunicii, erau toți arieni. De asemenea, ea trebuia să demonstreze cine este tatăl copilului și să arate că și acesta avea caracteristici rasiale ariene.

Mai târziu, pentru a compensa pierderile de vieți omenești datorate războiului, programul Lebensborn a fost extins pentru a accepta și mame care nu erau de etnie germană. Printr-o directivă a lui Hitler din 1942, soldații germani erau încurajați să fraternizeze cu localnicele din zonele ocupate și, în plus, li se promitea că statul german va avea grijă de copiii rezultați din asemenea relații. Localnicele acceptabile rasial, de cele mai multe ori iubite sau aventuri de o noapte ale unor ofițeri SS, erau invitate în centrele Lebensborn pentru a-și naște copiii în intimitate și siguranță.

De exemplu, naziștii considerau femeile norvegiene drept candidate perfecte pentru programul lor deoarece majoritatea aveau părul de culoare deschisă și ochii albaștri. Se estimează că aproximativ 50.000 de femei norvegiene au avut relații intime cu soldați germani.

Copiii

Copiii Lebensborn au fost concepuți din dragoste, din greșeală sau din naivitate. Sigur că au existat femei care au conceput copii din motive ideologice, dar pentru multe femei decizia a fost una pragmatică: promisiunea de a fi sprijinite și de a li se asigura confidențialitatea față de privirile indiscrete ale unei societăți conservatoare.

Mamele se duceau în centrele Lebensborn pentru a naște departe de priviri indiscrete. Acolo, în timp ce ele se bucurau de cele mai bune servicii medicale și de provizii de mâncare peste rațiile obișnuite, copiii lor aveau parte de o primire dură pe lume, după modelul practicii spartane, care era foarte admirată de Hitler. Un copil Lebensborn a aflat, ani de zile mai târziu, cum erau tratați bebelușii după venirea lor pe lume: erau separați de mamele lor imediat după naștere și erau ținuți departe de ele în primele 24 de ore de viață. Apoi, bebelușii erau dați mamelor numai câte 20 de minute la fiecare patru ore iar mamele erau sfătuite, chiar descurajate, să vorbească cu aceștia sau să-i mângâie în timpul cât erau împreună.

Copiii își petreceau primele luni sau ani de viață în centrele Lebensborn, care deveneau astfel un fel de creșe ale celui de-al Treilea Reich. Dacă unele mame singure nu îi doreau, copiii respectivi rămâneau în centrele Lebensborn și erau educați în conformitate cu principiile și valorile organizației SS, în timp ce așteptau să fie adoptați de către familii SS. Pe măsură ce războiul a progresat, copiilor născuți în centrele Lebensborn li s-au alăturat copiii cu trăsături ariene răpiți din Europa de Est sau din Uniunea Sovietică și aduși în centrele Lebensborn pentru a fi „germanizați”. Relația dintre mama și copilul Lebensborn a fost descrisă de o mamă, într-un moment de sinceritate, ca fiind „o luptă pentru putere”. Adevărul trist este că, pentru SS, voința unui copil Lebensborn exista doar pentru a fi zdrobită.

În Germania s-au născut aproximativ 8.000 de copii Lebensborn. Ei au fost botezați în cadrul unor ceremonii ritualice ce implicau prezența unui pumnal similar celui purtat de ofițerii SS iar părinții lor (adoptivi sau de altă natură) trebuiau să promită loialitatea copiilor față de cauza nazistă. Copiii mamelor singure care fuseseră lăsați de acestea în centrele Lebensborn au fost îngrijiți de medici și asistente care erau angajați ai SS. Mulți asemenea copii au fost dați în grija unor familii naziste bogate pentru a fi crescuți de acestea ca și cum ar fi fost proprii lor copii. În Norvegia, între 1940 și 1945, s-au născut între 8.000 și 10.000 de copii Lebensborn și aproximativ jumătate dintre aceștia s-au născut în centre Lebensborn. În mod automat partidul nazist i-a considerat pe acești copii germani.

Doctorii

Doctorii au fost o componentă vitală a programului Lebensborn. Se bănuiește că Gregor Ebner, directorul medical al Programului, a fost coleg de școală și prieten apropiat al lui Himmler. Ebner nu numai că a supravegheat nașterea a 3.000 de bebeluși în centrul Lebensborn din Steinhöring, dar a efectuat acolo și experimente de reproducere pe multe femei. Ebner a fost capturat cu puțin timp înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial și a fost judecat pentru crime împotriva umanității, crime de război și alte crime. El a rămas fidel ideilor și teoriilor naziste până la moartea sa în 1974.

Sute de doctori și asistente medicale din centrele Lebensborn aveau, pe lângă sarcina de a-i îngriji pe copii, și sarcina de a-i îndoctrina ca naziști. De asemenea, cadrele medicale erau implicate în stabilirea faptului că un copil era suficient de german pentru a fi adoptat, în caz contrar fiind trimis la moarte într-un lagăr de concentrare.

Răpirile

Cea mai înfiorătoare componentă a programului Lebensborn o reprezintă răpirea, după 1939, a mii de copii considerați acceptabili din punct de vedere rasial, care proveneau din Europa de Est sau din Uniunea Sovietică. Unii dintre acești copii erau orfani, dar este documentat faptul că mulți copii au fost furați chiar din brațele părinților lor. Copiii care arătau suficient de arieni (păr blond și ochi albaștri sau verzi) erau răpiți iar ulterior cei care nu aveau deloc trăsături considerate evreiești erau germanizați.

Se estimează că în cadrul programului Lebensborn au fost răpiți peste 400.000 de copii. Aproximativ jumătate din numărul de victime, adică în jurul a 200.000 de copii, au fost răpiți din Polonia. Alte locuri de unde au fost răpiți copii sunt: Belarusia de astăzi, de unde au fost răpiți aproximativ 30.000 de copii; Uniunea Sovietică fără Belarusia, care a furnizat încă 20.000 de copii; și vestul și sud-estul Europei, de unde au fost furați aproximativ 10.000 de copii.

La data de 25 iulie 1942, Himmler și-a instruit organizația să procure copii din Slovenia și să îi trimită în Germania. Ca urmare, SS a răpit 600 de copii sloveni cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani, pe care i-a trimis în centrele Lebensborn din Germania. În cartea sa Give a Child to the Fuehrer – the Lebensborn Organization, istoricul german Volker Koop menționează că a găsit într-o arhivă federală o listă cu numele acestor copii sloveni împreună cu notele unui căpitan SS numit George Roedel, care scrisese lângă numele fiecărui copil „părinți împușcați”.

Mii de copii răpiți au fost trimiși în centrele Lebensborn pentru a fi germanizați. În aceste centre se făcea totul pentru a-i forța pe copii să își respingă și să își uite părinții naturali. Copiilor li se spunea că părinții lor au murit sau că i-au abandonat și li se dădeau identități noi, inclusiv nume noi, certificate de naștere, și chiar li se construiau genealogii false, pentru a fi apoi trimiși în Germania, unde urmau să locuiască în așezăminte speciale sau cu familii germane. Copiii care refuzau educația nazistă erau adesea bătuți. Cei mai mulți dintre acești copii au sfârșit prin a fi transferați în lagăre de concentrare (adesea în Kalish, Polonia) și exterminați. Restul copiilor au fost adoptați de familii SS.

Soarta mamelor norvegiene şi a copiilor lor după război

În Norvegia, odată cu încheierea războiului, femeile care fraternizaseră cu soldații germani, făcând astfel parte, conștient sau inconștient, din programul Lebensborn, au fost considerate de către concetățenii lor „târfe germane” și au fost disciplinate public cu pedepse precum tunderea părului sau, la extrem, bărbierirea capului. Mii de astfel de femei au fost trimise în „lagăre de concentrare” norvegiene, unde au devenit practic sclave. Copiii lor, cunoscuți sub numele de Tyskerbarnas sau „copii germani”, au fost luați din grija familiilor și trimiși în centre speciale administrate de guvern, unde au devenit practic prizonieri. Majoritatea acestor copii nu și-au mai văzut niciodată mamele.

După război ura norvegienilor față de descendenții soldaților germani a fost atât de mare încât psihologii însărcinați de guvern să monitorizeze copiii germani și mamele acestora au caracterizat femeile care fraternizaseră cu germanii în felul următor: „aveau talente limitate, erau psihopate asociale, iar unele erau serios înapoiate mintal”. Verdictul „tată german” era un diagnostic suficient de serios pentru a-i interna pe copiii germani în spitale de boli mintale, unde mulți dintre ei au fost torturați și violați. Din cauza „genelor naziste”, copiii germani erau considerați periculoși și capabili să formeze o a cincea coloană fascistă. Există martori și documente care atestă faptul că armata norvegiană, în colaborare cu Universitatea din Oslo și, posibil, la solicitarea CIA, a făcut experimente cu droguri precum LSD, mescalină, șamd pe copiii germani și pe mamele lor.

Guvernul Quisling a fost disperat să scape de această problemă și a încercat să-i trimită pe copiii germani în Brazilia sau în Australia. Suedia a fost lăudată pentru că a acceptat să ia câteva sute de copii germani și a scăpat astfel guvernul norvegian de o „problemă” jenantă. Aproximativ 250 de copii germani au fost trimiși „înapoi” în Germania. Majoritatea copiilor germani care au crescut în cele aproximativ 128 de case de copii norvegiene sunt niște inadaptați social. Puțini dintre ei au primit o educație adecvată sau au fost angajați vreodată.

Abia la începutul anilor 1960 copiii germani, transformați între timp în niște adulți stângaci și confuzi, au fost eliberați din închisorile lor virtuale și au pășit într-o lume pentru care nu erau aproape deloc pregatiți. Potrivit unuia dintre avocații lor, Randi Hagen Spydevold, „majoritatea copiilor germani au întâmpinat probleme în formarea de relații sau în adaptarea la lumea reală, ceea ce nu este deloc surprinzător atunci când consideri că, în perioada de formare, ei au fost permanent numiți idioți germani sau ticăloși buni de nimic care nu merită să trăiască”.

Cel mai faimos copil Lebensborn este Anni-Frid Synni Lyngstad, născută pe 15 noiembrie 1945, cunoscută drept unul dintre membrii fondatori ai formației pop suedeze ABBA și solistă a acesteia. Anni-Frid s-a născut într-un mic sat din nordul Norvegiei, la puțin timp după terminarea celui de-al doilea război mondial și sfârșitul ocupației germane a Norvegiei, dintr-o mamă norvegiană, Synni Lyngstad, și un tată german, sergent în Wehrmacht, Alfred Haase.

Haase s-a întors în Germania o dată cu evacuarea unitații sale și nu a știut nimic despre Anni-Frid până în anii 1970. După nașterea lui Anni-Frid, atât mama cât și bunica ei au fost marcate de norvegieni ca trădătoare colaboratoare – așa numita „colaborare orizontală” – și ostracizate. Din cauza persecuției și a perspectivei unui viitor sumbru în Norvegia, mama și bunica lui Anni-Frid au fost forțate să emigreze în Suedia, unde mama viitoarei vedete pop a murit la vârsta de 21 de ani din cauza unei insuficiențe renale, lăsând-o pe Anni-Frid în grija exclusivă a bunicei ei.

Gânduri finale

Încă de la începutul anilor 1900 rata natalității era în declin în Germania. Din cauza perioadelor economice dure și a penuriei de bărbați de vârsta căsătoriei, în special după ce Germania a fost înfrântă în Primul Război Mondial, înfrângere ce a fost oficializată la data de 11 noiembrie 1918, numărul femeilor care voiau să avorteze a crescut constant. După 1935, naziștii au folosit programul Lebensborn drept o metodă de a inversa declinul natalității și, în același timp, de a crea o rasă superioară ariană. Programul Lebensborn nu a avut succes și valul de durere și mizerie pe care l-a produs a fost și este încă resimțit atât de supraviețuitori și familiile lor, cât și la nivelul societății.

Deși acest subiect este incomod, chiar tabu, pentru noi ca societate, consider că trebuie să cunoaștem asemenea adevăruri istorice deoarece ele ne pot ajuta să identificăm anumite tipare periculoase din societate și să recunoaștem din vreme când istoria este primejdios de aproape de a se repeta.

Referințe:

1. https://en.wikipedia.org/wiki/Lebensborn.
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Anni-Frid_Lyngstad.
3. https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-quot-lebensborn-quot-program.
4. Petra Tabeling – Children of Shame – Norway’s Dark Secret. DW. December 2, 2001.
5. Kate Connolly – Torment of the Abba star with a Nazi father. The Guardian. June 30, 2002.
6. MessyNessy – What History Didn’t Tell Us about the Nazi “Super Baby” Breeding Program. Messy Nessy. April 6, 2017.
7. https://www.toptenz.net/10-interesting-details-about-the-nazi-lebensborn-program.php.