Cine creează un psihopat: natura sau mediul?

Consorțiul global

Celălalt lucru care avea loc în viața mea, de data asta cea profesională, era faptul că mă pregăteam să închid laboratorul și să renunț complet la pozitia mea de Profesor titular în favoarea cuiva mai tânăr. Colegii de departament considerau că făceam un gest frumos. Eu, de fapt, o făceam ca să merg mai des la pescuit. Cam pe atunci m-am întâlnit cu doi prieteni apropiați, Tom Stevenson și Fabio Mucciardi, și am stat la masă împreună în curtea mea din spate. În timp ce serveam o friptură de Texas și un cabernet de California, am început să discutăm ce putem face cu aceste noi informații legate de psihopatie. Am stat acolo, trei prieteni, și am lucrat la un plan cum să schimbăm lumea cu aceste informații. Noi voiam să ne numim cei trei muschetari. Soția mea a avut un alt nume pentru noi. În final, ne-am hotărât asupra numelui Consorțiul Global. Deci, dacă vă asociați într-un proiect cu doi dintre prietenii dvs, vă luați numele de Consorțiu Global.

Apoi am început să căutăm proiecte și fonduri. Principalul lucru care ne interesa era violența epigenetică transgenerațională și modul în care acest „cadou” continuă să dăruiască, atât în ceea ce privește terorismul, cât și violența la nivel local, în comunitate sau acasă, bullying-ul și toate celelalte „daruri”. Ne-am gândit cum să testăm aceste aspecte, cum să înțelegem creierul, cum să prezicem comportamentul, toate aceste lucruri.

Am pornit de la ideea de epigenetică intragenerațională, care este ceea ce se întâmplă (notă: dpdv genetic) în viața unui om. În dreapta (notă: în videoclip) vedeți modul în care acest lucru se transmite generațiilor următoare, nu numai pentru că oamenii au sau imită aceleași comportamente, ci și pentru că marcajele lor genetice reale merg mai departe. Acest lucru este cunoscut dintr-un studiu suedez și un studiu olandez despre foamete. Ce s-a întâmplat cu bunicul tău sau cu străbunicul tău când aveau o anumită vârstă, cum ar fi, de exemplu, dacă au suferit de foame când aveau între cinci și nouă ani (așa-numita perioada de creștere), te poate afecta pe tine și poți ajunge să ai hipertensiune arterială, obezitate, diabet. Sunt oameni care spun: „nu ar trebui să fiu gras, nu ar trebui să fiu asta, nu ar trebui să fiu cealaltă”. Se pare că aceste lucruri pot fi transmise nu numai unei generații, ci la două generații. Unul dintre cele mai șocante lucruri descoperite în ultimul deceniu este acela că copiii și nepoții victimelor Holocaustului au început să aibă coșmarurile pe care le aveau înaintașii lor, ale celor care au trecut prin acele experiențe, ceea ce înseamnă că predilecția pentru coșmarurile teribile legate de Holocaust este transmisă mai departe, prin afectarea conexiunilor și a chimiei creierului unor oameni care nu au văzut niciodată acele lucruri îngrozitoare.

Acum începem să ne uităm la sclavie. Este vorba de sute de ani de abuzuri, privațiuni și tot felul de lipsuri, care într-adevăr pot pătrunde în fibra interioară a unui număr mare de oameni. Se poate întâmpla oriunde în lume. Aceasta a devenit destul de recent o problemă care necesită implicare imediată.

Caracteristici de război

Apoi m-am dus în Sahara, în plin deșert, să îi studiez pe nomazi, berberi și beduini, beduinii arabi și ne-arabi. Într-un anumit sens, viața de zi cu zi a acestor triburi simulează punctul critic de trecere de la stilul de viață nomad al vânătorilor-culegători la stilul de viață sedentar, care presupune un alt tip de război. Societatea lor este cumva într-o fază timpurie de evoluție. M-am dus la ei și i-am intervievat. În dreapta jos (notă: în videoclip) îi vedeți pe copiii lor tăbărând pe mine, înnebunindu-mă; copiii sunt la fel peste tot. Mai devreme încercasem să colectez salivă de la ei, după care le-am spus povești. Oricum, acei copii sunt foarte dulci.

M-am uitat prin genomurile lor după toate genele războinice, adică genele care au de-a face cu caracteristici de război. A ieșit la iveală că toți nomazii, arabi sau ne-arabi, manifestă foarte puțină violență. Se pare că modelul lor de gene războinice și de caracteristici asociate cu violența și agresivitatea este exact ca al sicilienilor, ceea ce poate fi o veste bună sau o veste proastă. Apoi am descoperit cum îi tratează ei pe cei care încalcă regulile. I-am întrebat: „cum procedați voi cu un om care se comportă rău?”. Ei mi-au răspuns: „Mai întâi îl dăm pe răufăcător în primire unui om mai în vârstă, apoi îi lăsăm pe amândoi să se lupte o vreme – câteva minute – și apoi, indiferent că răufăcătorul este copil sau adult, îl aducem la judecată.” Ei nu condamnă la moarte niciodată pe nimeni. Nu există pedeapsa capitală. Pot să pedepsească pe cineva trimițându-l în deșert, care este un fel de pedeapsă capitală, dar nu este o ucidere directă. Aceasta a contribuit la clarificarea unora dintre necunoscutele noastre, dar nu toate.

După această experiență, în timp ce mă uitam la rezultatele testelor genetice, am început să mă gândesc și să realizez importanța unui mediu aspru, dur în evoluția noastră, a oamenilor, și ce legatură are acesta cu cantitatea de violență din societate. Știu că un prieten de-al meu, Steve Pinker, a ținut o prelegere aici despre reducerea violenței la nivelul societății. Lumea pur și simplu nu crede că există din ce în ce mai puțină violență. Totul depinde de cum privești lucrurile. O parte din acest subiect mi-a atras interesul și anume problema generală care este războiul și apărarea. Jack Pryor, care este aici împreună cu Bob Scales (notă: în videoclip), m-a contactat în legătură cu acest subiect. Jack se ocupă cu studiul efectul diferitelor genotipuri și al diferitelor modele cerebrale asupra tinerilor soldați și cum să prevină PTSD-ul acestora; de asemenea, de ce trebuie evitată suprareglarea simptomelor psihopatice ale soldaților care se întorc de la război și de ce trebuie tratată diferențiat empatia acestora. Astfel, există tipul de soldat Delta Force, care este un fel de lup singuratic, foarte diferit de un soldat de infanterie, care luptă cot la cot cu colegii lui, unul pentru toți și toți pentru unul, și manifestă o empatie emoțională adevărată față de aceștia. Acest tip de empatie nu se regăsește la un soldat Delta Force, fie că este vânător singuratic, lunetist, sau altceva. Aceste categorii de soldați au tipuri de empatie foarte diferite. De aici putem merge mai departe și ne putem pune următoarea întrebare: „cum se poate face selecția omului potrivit pentru locul de muncă potrivit?”.

Există mai multe aspecte interesante ale acestei probleme. Primul aspect este faptul că, pentru majoritatea oamenilor, creierul, mai exact partea emoțională a creierului (sistemul limbic), și fluxul dorsal nu sunt în echilibru până pe la vârsta de 24 -26 de ani (în medie 25 de ani). Prima concluzie evidentă este că nu este bine deloc ca un om sub 25 de ani să fie trimis la război. Aceasta creează atât de multe probleme, încât numai din disperare cineva poate face așa ceva. Totuși, dacă trebuie să ai un război, mai bine aștepți să ai oameni maturi și testați pentru a-i trimite pe front, astfel încât aceștia să nu-și strice viața lor și apoi, când se întorc, viețile familiilor lor. Acesta este unul din cele mai importante rezultate ale cercetării noastre. Numai că nu este încă aplicat în practică.

Un alt aspect interesant, menționat și de Paul Zak în prelegerea lui despre empatie, este faptul că oxitocina poate duce la producerea unor fuziuni calde între indivizi. Astfel, oxitocina inspirată pe nas de gangsteri îi face pe aceștia nu doar mincinoși sau infractori mai competenți, dar, în plus, încep să mintă ca să se acopere unii pe alții. Rezultatul acesta nu este de dorit. La nivelul societății, îmbunătățirea empatiei emoționale a indivizilor poate să nu fie totdeauna bună.

Am ajuns la jumătatea discuției și există o anumită persoană care coordonează totul și care stă în spatele meu. Așa că mai bine mă opresc pentru întrebările din audiență. V-am spus că există o mulțime de vești proaste în ceea ce privește politicile publice și comportamentul individual. Fabio Macciardi, pe care l-am menționat mai devreme și care lucrează alături de geneticieni și de psihiatri, a descoperit, destul de recent, ceva care arată că aceste semne epigenetice la scară largă din cortex pot fi inversate, ceea ce este absolut remarcabil. Aceasta înseamnă că există o speranță reală pentru a reversa psihopatia. Acestea sunt primele date in sprijinul acestei idei. Noi folosim aceste informații în munca noastră de la Consiliul Pontifical pentru Cultură al Vaticanului, unde studiem opusul psihopatiei și al violenței, care este tandrețea Papei. Încercăm să găsim două experimente în artă și în mesajul Papei care să dovedească exact acest lucru. Această idee reprezintă cheia pentru a reversa psihopatia.