Cine creează un psihopat: natura sau mediul?

Al treilea picior

Atunci mi-a trecut prin gând că unii dintre prietenii mei din California, printre care și un psihiatru, îmi jucau o farsă. Cei din Oslo nu mă cunoșteau. Dar nu a fost așa. Atunci a fost prima dată când, după cinci ani, am început să o iau în serios. În timpul zborului spre casă mi-am spus: „este ceva foarte bizar”. Mi se părea ciudat pentru că era foarte diferit de ceea ce credeam eu despre mine. Pentru numele lui Dumnezeu, toată viața trecusem drept un tip simpatic, cel mai catolic băiat al anului!

,După ce am ajuns acasă, am început să îi întreb pe cei apropiați: soția, frații, mama, cei mai buni prieteni, apoi psihiatrii care îmi cunoșteau comportamentul. Tuturor le-am spus: „te rog să îmi spui ce crezi cu adevărat despre mine, tocmai am avut o experiență ciudată; nu-ți face griji, nu mă voi supăra pe tine.” Și toți mi-au servit-o. Cu excepția mamei, care, la final, mi-a spus: „ești, totuși, un băiat drăguț”, toți mi-au spus același lucru. Mama a fost singura care a spus că am fost drăguț, după care mi-a povestit toate lucrurile groaznice pe care le-am făcut în copilărie. Oricum, toți au menționat niște evenimente foarte specifice la care m-am comportat ca și cum nu aș fi fost acolo. Sora mea mi-a spus: „Îți amintești scrisoarea pe care ți-am trimis-o acum cincisprezece ani? Te rog să o citești din nou.” Scrisoarea era ceva de genul: „Jim, te iubesc foarte mult, ești un frate bun, dar nu ești niciodată prezent emoțional, câtuși de puțin.” Am aflat de la soția mea că, prin 2000, fiica mea era foarte supărată pe mine deoarece eram foarte rece cu ea, mă comportam într-un mod iritant care o deranja. Fiica mea, care între timp a devenit psiholog clinician și are o mulțime de pacienți, crede că eu sunt narcisist. Ea nu a menționat cuvântul psihopat, dar a spus: „tata este cu adevărat un narcisist, el nu realizează ce face, pentru el totul este despre el”. Uitați-vă la mine, am venit să țin o prelegere și eu vă vorbesc despre mine, deși măcar de data asta am o scuză. Pentru mine este minunat, dar, din nou, nu așa trebuie procedat. Ca să revin, toți mi-au spus cam aceleași lucruri și asta a fost destul de ciudat.

Apoi am fost testat de psihiatri, care au folosit atât teste structurate, cât și nestructurate. Și iată (notă: în videoclip) unul dintre rezumatele lor, care spune: „JF satisface cele mai multe, dacă nu toate, simptomele psihiatrice și caracteristicile psihanalitice ale unui psihopat, împreună cu simptomele afective asociate, dar, remarcabil, îi lipsesc cele mai multe dintre consecințele comportamentale ale unui astfel de tipar psihiatric“. Cu alte cuvinte, el este capabil să inhibe aceste trăsături care, altfel, l-ar fi făcut un psihopat în toată regula. Practic, asta înseamnă că toate gândurile și pornirile mele sunt ale unui psihopat în toată regula, doar că nu le pun niciodată în aplicare. Când am realizat asta, am început să mă întreb: „Cum așa? De ce nu sunt la închisoare? De ce, în timpul copilăriei și adolescenței mele, toți acești adulți mi-au spus: ‘Ce bine că ești dintr-o familie bună!’?” Mi s-a spus de mai multe ori că, în caz contrar, aș fi ajuns într-o gașcă, poate aș fi promovat drept lider de gașcă, oricum aș fi fost un tânăr cu probleme. Am auzit asta de la diferite persoane – preoți, rabini, medici – de-a lungul adolescenței mele și după aceea. Totdeauna a existat un adult care să îmi spună: „ceva este în neregulă cu tine, ai ceva întunecat în tine”. Și când nu făceam nimic tot era ceva legat de mine.

Într-o zi, mama a venit în vizită la noi. Eu eram în jacuzzi-ul din curtea din spate încercând să pun toate lucrurile astea cap la cap ca să le dau sens. Mama s-a așezat pe un taburet de lemn cu trei picioare și plivea plantele, le tăia, se ocupa de ele așa cum îi plăcea ei să facă. În jacuzzi eu purtam o discuție cu mine însumi: „Îndeplinesc toate criteriile biologice ale unui psihopat, am genetica potrivită, iar în creier am tipul de conexiuni specifice creierului unui psihopat. Și totuși nu sunt un psihopat. Care-i explicația? Am înclinații, dar nu le dau curs.” În timpul acesta, privirea mea se plimba pe la mama, pe scaunul ei, prin jurul ei. Deodată am spus: „Ea este, mama este al treilea picior!”

Acum, pentru d-voastră poate fi evident, dar pentru mine nu a fost evident că mediul, mediul timpuriu, ar putea juca un rol, deoarece până atunci fusesem prototipul omului de știință care crede că genetica determină totul. Când a trebuit, în sfârșit, să recunosc că am greșit, toți colegii mei au fost satisfăcuți. A trebuit să le dau satisfacția supremă, ceea ce nu mi-a plăcut deloc să fac, dar chiar greșisem în această privință. În schimb, aceasta a deschis o altă ușă pentru mine iar partea ei cea mai interesantă este rolul epigeneticii. Asta nu înseamnă că genele nu contează, ci că ele contează doar în anumite circumstanțe. Asta este ceea ce s-a dovedit până în prezent. Iată (notă: în videoclip) cele trei picioare ale taburetului și modelul inspirat de acesta pe care eu l-am creat pentru psihopatie și tulburările de personalitate asociate: markerii biologici, mediul timpuriu, adică perioada de creștere de la naștere până la vârsta de 3-4 ani (după aceea efectul chiar scade), abandonul și efectele stresului.

Se știe că noi toți avem în toate celulele corpului nostru aceleași gene, dar unele sunt activate, altele sunt dezactivate. Gena care controlează producerea unei celule de păr este diferită de gena care controlează producerea unei celule hepatice. Fiecare celulă a organismului nostru controlează când și cum sunt exprimate genele sale, altfel spus când sunt pornite și când sunt oprite.

Unele dintre aceste porniri și opriri se fac prin metilare. Radicalul metil – un carbon legat de trei atomi de hidrogen – poate porni exprimarea unor gene temporar, ca atunci când cineva face gripă – pentru imunitate, sau permanent, ca urmare a abuzului sau abandonului timpuriu, adică din primii câțiva ani de viață. Dacă ne uităm la psihopați și la alte tulburări de personalitate asociate cu violența, constatăm că oamenii pot să ucidă. Dacă cineva îți atacă familia, poți să ajungi să ucizi atunci când îi aperi și asta nu este greșit. Dar dacă ucizi la momentul nepotrivit, atunci aceasta este considerată o trăsătură psihopatică. Același lucru cu sexul; nimic în neregulă cu el, dar există un timp și un loc pentru sex. Problema în ambele cazuri este un comportament inadecvat care are de-a face, în principal, cu agresivitatea, manipularea și violența. Genele care controlează acest tip de comportament la un copil care a fost afectat în copilăria timpurie de traumă se metilează și rămân permanent metilate. Copilul se comportă ca și cum întotdeauna este atacat sau se pregătește pentru un atac iminent. Acest lucru are foarte mult sens deoarece un copil care, după ce i s-a deschis către lume creierul social (lobul frontal, în special cortexul orbital; lobul temporal anterior; și amigdala) începe să vadă violență în jurul lui, pentru a supraviețui, devine el însuși violent. Probabil că așa se stabilesc punctele de declanșare a metilării permanente a unor gene. Spun probabil deoarece, deși există date care să sprijine această teorie, nu se cunoaște încă toată povestea. Creierul unui asemenea copil devine configurat astfel încât copilul poate deveni violent și agresiv la cel mai mic semnal declanșator. Dar dacă, după naștere, un copil vede în jurul lui o lume minunată, atunci cel mai bun mod al lui de a acționa este cu dragoste, ceea ce face ca acele gene susceptibile de metilare permanentă să fie dezactivate. Acest copil devine o persoană foarte blândă și, în general, incapabilă de violență, cu excepția cazului în care, de exemplu, trebuie să își protejeze familia, situație în care poate deveni agresivă. În ceea ce mă privește, nu mi-am putut da seama de ce nu am mai multe trăsături de felul acesta.

În timp ce scriam cartea Psihopatul dinăuntru, am stat o perioadă în Italia, într-un orășel din Alpi unde nimeni nu vorbea engleza. Acolo am primit două articole despre una dintre genele războinice, mai precis transportorul de serotonină cunoscut sub acronimul SERT. Există o pereche de asemenea gene. O lucrare a fost făcută studiind maimuțele rhesus iar cealaltă a fost făcută studiind oameni. Ambele lucrări au ajuns la concluzia că nu este deloc bine pentru cei care au această genă și sunt abuzați. Această concluzie a lor este similară cu cea din studiul genei MAOA – prima genă războinică – deoarece metabolismul serotoninei este serios afectat și într-un mod cvasi-permanent. Cele două articole au ajuns și la o altă concluzie: pentru o persoană care are SERT și este tratată bine, efectele negative ale SERT sunt oarecum anulate. Să nu uităm că aici este vorba despre o alelă a unei gene războinice, o alelă foarte periculoasă. Concluzia celor două articole este că, dacă ești tratat bine, nu numai că este oprit efectul negativ al alelei periculoase, dar sunt inhibate și alte gene. Atunci mi-am spus: „Asta trebuie să fie explicația pentru ce s-a întâmplat cu mine, acesta a fost de fapt al treilea picior al scaunului”.