Cine creează un psihopat: natura sau mediul?

Prezentarea de la TED

Cu vreo doi ani mai târziu mă străduiam să adun cinci milioane de dolari pentru înființarea unei companii de celule stem. Era vorba de celule stem adulte pentru tratamentul accidentelor vascular-cerebrale și a bolii Parkinson. Am găsit – spun noi, dar în realitate studenții mei au găsit și eu doar mi-am asumat meritul. Ca o paranteză, nu cunosc niciun investigator principal care să fi descoperit el însuși ceva. Am avut studenți foarte buni. Ca să revin, un investitor a preluat tehnologia și așa am strâns 5-6 milioane de dolari cu care am pornit compania. Eram foarte preocupat de acest proiect iar celelalte chestii mă lăsau rece. La fel, când am studiat schizofrenia și boala Alzheimer, nu m-am gândit deloc la povestea cu psihopatia pentru că mi se părea o prostie, ca și cum teoria era greșită. Numai că teoria nu este greșită.

Apoi cei de la TED m-au invitat să țin o prelegere. Povestea cu adevărat importantă despre care voiam să vorbesc este existența unor prejudecăți în științele biomedicale cum ar fi, de exemplu, faptul că numai cercetarea celulelor stem embrionare este acceptată. Nu există granturi pentru studierea celulele stem adulte, care trăiesc în propriul nostru corp. Scopul meu era să vorbesc despre această părtinire, despre faptul că, în științele biomedicale, dacă nu mergi cu curentul principal, atunci nu primești finanțare. Așa este de simplu. Cei de la TED au acceptat planul meu, au zis că este în regulă, dar m-au întrebat: „ai și vreo poveste personală?”. Aceasta a fost a doua mea greșeală. Am răspuns: „da” și le-am spus povestea nenorocită care mi se întâmplase. Mă jur că nu credeam că o vor găsi atât de interesantă. La care Chris Anderson a spus: „asta este, aceasta este povestea de TED”.

Așa că am ținut o prelegere la TED. Am vărsat acolo, în fața tuturor, tot ceea ce mi se întâmplase. La acea vreme – în ianuarie 2009 – prelegerile de la TED nu erau publicate pe web, cu excepția celor ținute de vorbitori celebri precum Bill Clinton și Al Gore. Alți vorbitori nu erau publicați. Asta am crezut că mi se va întâmpla și mie, că prelegerea mea va fi tratată ca un discurs obișnuit al unui Profesor, pe care acesta îl ține o dată, apoi toată lumea uită de el. Despre asemenea discursuri nu se aude niciodată nimic și nici nu sunt afișate pe undeva, cu excepția cazurilor în care vorbitorul spune ceva ieșit din comun. Numai că discursul meu de la TED nu a fost obișnuit. Dimpotrivă, el a constituit un moment de cotitură în viața mea. Într-o dimineață, la vreo patru luni după ce ținusem discursul la TED, am început să primesc telefoane de la colegi care îmi spuneau: „suntem atât de încântați că ți-au pus discursul de la TED pe YouTube și peste noapte ai avut în jur de 30.000 de accesări”. La care eu, mirat, le-am spus: „despre ce vorbiți?”. Nici măcar atunci nu credeam că este ceva serios. Vă mărturisesc că nu știu nimic despre afaceri, dar în acea dimineață am învățat ceva despre marketing și anume că, dacă încarci pe YouTube un videoclip cu cuvintele cheie ‘criminal psihopat’, vei avea 30.000 de accesări foarte repede. Asta este tot ce știu despre marketing.

Asta a lansat o serie întreagă de interviuri și chestii dintr-astea. Apoi am fost sunat de Simon Mirren, producătorul serialului Criminal Minds. El mi-a spus: „am văzut discursul tău la TED și vreau să vii să te joci pe tine în film, ca un fel de glumă”. Și de acolo am continuat colaborarea cu el pentru că el a înțeles cu adevărat povestea mea, care de fapt nu este numai a mea. Ca să scrii o asemenea poveste trebuie să ai talent. Iar povestea reală, adică subtextul poveștii mele, este violența transgenerațională și legătura ei cu epigenetica, adică efectul pe care îl are asupra copiilor violența continuă din diferite zone ale țării sau din diferite țări ale lumii, fie că este vorba de LA, Chicago, Somalia sau orice loc din lume unde există cartiere în care copiii sunt martori la violență timp de 3 – 4 generații. Acestea sunt locurile unde se poate construi un model al schimbărilor epigenetice și transgeneraționale. Despre asta a fost prezentarea mea la TED. Numai că la vremea aceea aproape nimeni nu a înțeles cu adevărat despre ce vorbeam. Lumea a fost atrasă mai mult de povestea mea personală. Simon Mirren a înțeles și el nici măcar nu este om de știință, el este fantastic. Îmi pare rău că am lungit povestea așa de mult, dar așa s-a întamplat, toate aceste detalii fac parte din poveste.

Prezentarea de la Oslo

După aceea, am fost rugat de președintele Universității din Oslo și de Ambasada Americană din Oslo să fac o prezentare împreună cu fostul prim-ministru al Norvegiei. Acesta suferea de tulburare bipolară și în primul lui mandat, prin 2000-2001, a început să dea primele semne de boală: foarte deprimat apoi hipomaniac. Un lucru specific europenilor este că ei nu admit public că au tulburări psihice. Dacă te duci într-un bar american, mai ales în sudul Californiei, de la fiecare bărbat poți afla cât câștigă, câte divorțuri are, cu cine ar vrea să aibă o aventură, ce tulburări psihice are, totul. Dar în Europa, și mai ales în Europa de Nord, și cu adevărat mai ales în Scandinavia, oamenii nu vorbesc niciodată despre chestii astea. Este inimaginabil ca un prim-ministru să spună: „sufăr de o tulburare psihiatrică”. Și el a făcut-o. Am considerat că acesta este un act de mare eroism din partea lui și am spus: „da, voi veni”.

Am făcut prezentarea împreună, după care a vorbit un clinician. Pentru partea mea de prezentare a trebuit să folosesc niște date. Nu puteam folosi datele altora din cauza reglementărilor IRB, dar le puteam folosi pe ale mele, adică mă expuneam pe mine în fața tuturor. Le-am arătat scanările mele PET, testele mele genetice și toate bolile pe care le-am avut de când m-am născut până în prezent. Nu am făcut asta doar pentru a mă arăta pe mine – scrisul este atât de mic încât practic nu se poate citi de la distanță. Scopul meu a fost de a le explica cum se poate crea un model statistic în care se împletesc psihometria, toate simptomele bolilor, scanările diferitelor părți ale creierului, alelele de la genetică, iar la urmă se obține un model general de ecuații liniare pe baza căruia se poate spune: această genă produce această trăsătură, șamd. Acesta este un instrument foarte performant pentru acest tip de cercetare, pe care am vrut să îl explic, așa că mi-am folosit datele personale.

A fost o prelegere publică, cu mulți psihiatri în audiență, așa cum în această audiență avem mulți oameni de neuroștiință, iar ca prezentator îți faci mereu griji să nu expui lucruri prea simple pentru specialiști, chestii de genul ăsta. Aici avem în audiență și oameni obișnuiți, care sunt inteligenți, dar nu sunt specializați în domeniu. Și acela a fost un public mixt. Dupa ce am terminat prezentarea, președintele Departamentului de Psihiatrie de la Universitatea din Oslo mi-a spus: „în primul rând, vă mulțumesc, a fost destul de interesant”. După care a spus: „sunteți bipolar și nu știți”. Și a continuat spunând tuturor că modul în care era definită tulburarea bipolară atunci (în 2010) în Statele Unite nu era corect; acum este. El a spus: „Sunteți bipolar și nu aveți habar de acest lucru. Se vede că sunteți hipomaniac, stați treaz tot timpul.” Desigur, tulburarea bipolară se definește prin manie sau hipomanie, nu prin depresie. Și el a văzut asta la mine. Apoi a adăugat: „Am vrea să stăm de vorbă cu d-voastră după eveniment.” Așadar, după ce am ajuns acasă la prietenul meu, care este președintele Universității din Oslo, printre invitați erau și acești psihiatri și psihologi, care au venit la mine și mi-au spus: „ne-am uitat la datele d-voastră și credem că sunteți un psihopat la limită sau foarte aproape de acest nivel”. Atunci reacția mea a fost: „ce ???”