Cine creează un psihopat: natura sau mediul?

Povestea mea personală

Acum urmează povestea mea personală – mai întâi trebuie să beau niște apă pentru că încă sunt puțin șocat din cauza ei. De fapt, nu prea mai sunt șocat iar familia mea a făcut față destul de bine, ai mei sunt oameni destul de puternici, iar soția mea este cu adevărat puternică.

Și acum povestea propriu-zisă. Am crescut în nordul statului New York, într-o familie obișnuită. În liceu am fost atât clovnul clasei cât și cel mai catolic băiat al anului deoarece eram cu adevărat obsedat de a fi perfect. Am suferit de o tulburare obsesiv-compulsivă care se exprima prin hiperreligiozitate. La spovedanie nu am avut niciodată păcate reale de mărturisit. Pe la începutul adolescenței, când mergeam la spovedit, le spuneam preoților păcatele pe care le aveam și ei îmi ziceau: „acesta nu este păcat”. Și eu le spuneam: „pentru mine este un păcat de moarte, deci este un păcat; voi ajunge sigur în iad, trebuie să mă ajutați.” Abia după mulți ani, când am scris cartea, și asta s-a întâmplat acum câțiva ani, mama mea, care este încă în viață – are 99 de ani – a venit la mine și mi-a spus: „te priveam cum plecai și cum te întorceai de la școală; erai așa de ciudat deoarece, atunci când plecai, curățai totul în stânga și în dreapta ta, pe o distanță de 15 m”. Eram ca un aspirator. Iar când mă întorceam de la școală procedam exact la fel, făceam curat simetric pe ambele părți ale drumului. În fiecare zi totul trebuia să fie perfect. Eram foarte bun la cules lucruri de pe jos. Aceasta era de fapt o problemă morală pentru mine deoarece îmi spuneam: „săptămâna asta nu am dat suficientă atenție laturii drepte a universului, am favorizat latura stângă”. Întotdeauna mă gândeam la univers. Puteți să vă imaginați așa ceva? Chiar dacă știam că este o nebunie, trebuia să o fac. Ați avut pe cineva aici (notă: la TED) care a vorbit despre tulburarea obsesiv-compulsivă. Există așa-numita tulburare obsesiv-compulsivă și cine o are știe că gândurile sunt nebunești, dar nu se poate abține. Dar există și tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă și cine o are crede că totul este în regulă; de aceea tulburările de personalitate sunt mult mai devastatoare. Știam că ceea ce făceam este o nebunie, dar nu mă puteam abține. Oamenii care suferă de tulburări de personalitate precum psihopatia și tulburarea borderline trăiesc într-o lume a lor, o lume agnostică. Ei nu înțeleg anumite lucruri pe care alții le iau de bune, așa sunt făcuți ei.

Oricum, până acum câțiva ani treceam drept un tip obișnuit. Nu m-am diagnosticat psihopat, m-am diagnosticat un tip normal, obișnuit. Am fost șofer pe camioane care transportau animale (încă am legitimația), am lucrat mult ca muncitor și ca barman, ceea ce mi-a plăcut. A fost foarte distractiv. M-am dus la școală. Chiar mă consideram un tip obișnuit.

Aici (notă: în videoclip) sunt cu familia mea; eu și femeia în spatele căreia mă aflu – se poate vedea că și la vârsta noastră o necăjesc pe sub apă – am avut prima întâlnire când aveam 12 ani. Amândoi eram la prima întâlnire și amândoura ne plăcea să jucăm jocuri – scrabble, bridge și alte jocuri de genul acesta – și de asemenea să înotăm. Făceam întreceri de înot. După vreo patru ani am început să merg la ea acasă și acolo făceam prostii obișnuite pentru că eram doar prieteni, nu era nimic romantic între noi. Apoi am început să ne sărutăm și asta ne-a luat pe noi înșine prin surprindere, habar nu aveam ce se întâmpla cu noi. Amândoi am „îmbobocit” mai târziu decât normal. După aceea relația noastră a evoluat constant și avem trei copii, cinci nepoți, toată afacerea. Cine se uită la viața mea poate vedea că este foarte stabilă. Am avut aceeași slujbă – sunt ca o plantă de ghiveci la Universitatea din California de cât timp sunt acolo. Aceasta este stabilitate, dar este prea multă. Ar fi trebuit să îmi mai schimb slujba, dar nu am făcut-o. Am avut o slujbă bună și am fost productiv. După toate aparențele și din tot ce știam, eram un tip absolut normal. Totul a fost minunat până în 2005.

Am avut întotdeauna un laborator și am fost implicat într-o mulțime de proiecte diferite de cercetare. Laboratorul meu nu era prea mare, aveam doar vreo 15-20 de oameni, dar aveam și câțiva colegi care îmi fuseseră studenți. Pe la începutul anilor 90 am primit un scaner PET. Unii dintre studenții mei la medicină de pe la sfârșitul anilor 70, începutul anilor 80, care între timp deveniseră psihiatri, îmi spuneau: „trebuie să vii să arunci o privire pe aceste scanări”. În fiecare an ei aveau de studiat câțiva criminali, niște tipi foarte răi, ucigași în serie, unii cunoscuți, alții necunoscuți, și veneau la mine și mă întrebau: „poți să ne spui ce părți ale acestui creier sunt afectate?” Acest lucru se întâmpla totdeauna în faza a doua a procesului, faza de stabilire a pedeapsei, și pe atunci încă exista pedeapsa cu moartea. Am avut câteva cazuri de acest fel. Apoi, de prin anii 80 până prin anii 90, am avut mai multe cazuri, dar numai pentru câțiva ani și numai câteva cazuri pe an. Pe atunci nu acordam prea mare atenție acestor cazuri deoarece ele reprezentau o mică parte din munca mea de cercetare, cam între un sfert și o treime; atunci mă ocupam de schizofrenie, celule stem adulte și o grămadă de alte proiecte.

Printre aceste proiecte era studierea, folosind diferite tehnici, a criminalilor impulsivi. Unii dintre acești criminali sunt foarte dezordonați și, atunci când se enervează impulsiv, devin violenți și ucid. Alți criminali, precum tipul ăsta de aici (notă: în videoclip), s-au dovedit a fi psihopați. În 2005, mai mulți colaboratori mi-au trimis tot felul de scanări (PET, SPECT, efemera) ale creierelor unei mulțimi de criminali de toate felurile. Eu le-am spus: „nu îmi spuneți a cui este scanarea pentru că voi inventa o poveste”. Ca om de știință vrei să fii obiectiv, dar există tentația că tu știi de fapt cum trebuie să arate o scanare a creierului unui criminal. Mai mult, le-am spus următoarele: „nu numai să nu-mi spuneți cine este, ba chiar încercați să mă încurcați; trimiteți-mi și scanări de normali, schizofrenici, tot felul de cazuri din astea”. Mi-au trebuit câteva luni bune ca să trec prima oară prin toate aceste cazuri și a ieșit în evidență un tipar pe care nu îl mai văzusem până atunci. Îl vedeți aici (notă: în videoclip). În toate aceste scanări, zonele din creier colorate în albastru sunt zonele care nu au avut nici un fel de activitate sau răspuns, cel puțin când m-am uitat eu la ele. Acesta este un vechi prieten de-al nostru, sistemul limbic, care cuprinde: cortexul prefrontal medial; cortexul orbital – este zona aflată deasupra orbitelor oculare; cortexul cingulat care înconjoară celelalte zone – această parte de-a lungul liniei mediane a creierului; fâșia de cortex care merge de-a lungul liniei de mijloc și apoi trece prin hipocampus până la amigdală; apoi închide bucla prin insulă. Acest cerc mare este sistemul limbic sau creierul emoțional și este partea de creier care nu a răspuns atunci când i-au fost aplicați diverși stimuli. La acel moment tiparul identificat de mine era practic necunoscut. Așa că mi-am spus: „acesta este un model interesant, trebuie verificat”. Apoi am început să îl verific ținând prelegeri în departamente de psihiatrie, la facultăți de drept, în instituții de acest gen, pentru a vedea dacă modelul are sens pentru specialiștii interesați și dacă mai trebuia să îi adaug ceva.

În același timp, s-a întâmplat că studiam boala Alzheimer și căutam seturi de gene care contribuie sau interacționează în Alzheimer. Terminasem de procesat pacienții noștri cu Alzheimer și aveam nevoie de normali și aveam nevoie imediat. Așa că mi-am întrebat familia dacă vor să participe la experiment – dacă socotesc greșelile pe care le-am făcut, aceasta este prima – pentru că știam că vor accepta: frații mei, copiii mei, soția mea, și chiar mama și mătușa mea. Eu le-am spus: „noi suntem normali, de ce să nu participăm?”. Ne-ați văzut mai devreme cât suntem de normali și de fericiți, cum obișnuiam să ne pozăm la Cabo și la piscină. Am avut totuși o rezervă din cauză că familia soției mele era încărcată cu Alzheimer: mama și tatăl ei muriseră de Alzheimer; fratele ei, un foarte bun prieten de-al meu, tocmai murise de Alzheimer; la fel niște mătuși și niște unchi. Toată familia ei era plină de Alzheimer. Așa că i-am spus soției mele: „este posibil să nu vrei să afli răspunsul pentru că, dacă îți scanezi creierul, s-ar putea să descoperim acolo așa-numitele modificări de prodrom ale bolii; sau s-ar putea dovedi că ai o combinație nefericită de gene; chiar vrei să afli despre toate astea?”. Și ea a răspuns așa: „abia am terminat tratamentul pentru limfom non-Hodgkin, o să mor de cancer înainte de Alzheimer, așa că hai să o facem.” Așa este ea de când o cunosc. Tot soția mea a spus: „asta ar putea să îi ajute pe copiii și nepoții noștri să își adapteze stilul de viață și toate cele necesare”, așa că acesta este de fapt un lucru eroic.

Și am făcut testele. Am făcut scanări PET, electroencefalograme cantitative (qEEG), teste genetice și mai multe teste psihometrice specifice pentru o serie de boli, printre care Alzheimer. Aici (notă: în videoclip) vedeți trei seturi de teste ale unui număr de șase persoane din familia mea care au fost testate. În primele două rânduri sunt scanările PET, unde standardul este următorul: culorile roșu și galben arată o activitate mai intensă decât la o persoană normală sau decât grupul etalon iar culorile albastru și verde arată o activitate mai redusă decât cea normală sau decât grupul etalon. Primele cinci dintre aceste scanări sunt destul de normale având în vedere: sarcinile de efectuat, vârsta, sexul și toate celelalte caracteristici ale subiecților. qEEG-urile au fost nițel amuzante. Prima, a doua și ultima au niște tipare mai neobișnuite care sunt specifice persoanelor cu depresie, dar care au o atenție foarte bună și răspund foarte rapid la stimuli. Iar în partea de jos sunt rezultatele testelor genetice pe care le-am efectuat. După ce au venit rezultatele de la scanerul PET, un tehnician mi-a adus teancul de scanări ale familiei mele și eu le răsfoiam foarte bucuros deoarece arătau normale. Când am ajuns la baza teancului de scanări PET, m-am uitat la ultima scanare, apoi la tehnicieni și le-am spus: „vă arde de glumă?” Apoi le-am mai spus: „nu cumva ați schimbat scanările din setul familiei mele cu cele din mormanul de psihopați?”. Pentru că acel model arăta exact ca modelul celui mai rău criminal psihopat pe care îl studiasem, dar într-o formă pură. Era doar modelul de bază, fără defecte suplimentare. Atunci ei au răspuns: „nu, noi nu am schimbat nimic”. Băieții ăștia aveau obiceiul să glumească uneori cu mine. Dar se pare că de data asta nu glumiseră. S-au dus, au verificat și apoi mi-au spus: „este cineva din familia ta”. La care eu am spus: „ei bine, acea persoană este periculoasă, nu ar trebui să umble liberă pe stradă”. Era datoria mea civică să predau autorităților unul dintre membrii familiei mele. Bineînțeles, am dezlipit imediat codul și … atunci mi-a bătut Gandalf la ușă. Pentru că acolo era scris numele meu. Primul lucru pe care l-am făcut a fost că am râs, am luat-o în glumă. Am sesizat imediat ironia situației: un om de știință studiază un subiect și descoperă că i se aplică lui însuși. Am înțeles despre ce este vorba, dar nu am luat-o personal, mi s-a părut ceva foarte amuzant.

După aproximativ o săptămână, i-am spus soției mele: „știi, s-a întâmplat un lucru destul de ciudat căruia nu i-am dat mare atenție; a fost ceva trecător de care a trebuit să îmi amintească cineva ulterior”. I-am spus: „au venit scanările noastre PET și aproape toate sunt normale; a ta este normală, ceea ce este minunat; doar scanarea mea PET arată exact ca a unui psihopat”. Atunci ea a spus ceva de care ar fi trebuit să țin seama, mai exact: „nu mă surprinde”. Soții, soțiile și cei mai buni prieteni pot spune aceste lucruri direct unul altuia, dar, retrospectiv, ea a vorbit serios. Cu ani în urmă, ea mai spusese ceva ce uitasem și a trebuit să mi se aducă aminte – de ce ne-am certat când am văzut, în anii 80, primul film cu Hannibal Lecter, Manhunter. Eram în cinematograf și deodată ea spune: „ăsta ești tu”, la care eu zic ceva de genul: „ha ha ha”. Și ea spune: „nu, nu Hannibal Lecter, tu ești Will, psihopatul inhibat”. Am crezut că se referea la faptul că eram arătos sau ceva de genul ăsta, dar nu a fost asta. Parte din problemă este faptul că, de-a lungul vieții, cei din jur îți spun lucruri pe care nu le pui cap la cap cum trebuie și nu vezi imaginea de ansamblu.

A durat ceva timp până au fost procesate analizele genetice și, când au venit rezultatele, am descoperit că aveam niște seturi de gene ale căror alele – forme ale genelor – sunt uneori asociate cu agresivitate și violență ridicate, dar pot fi asociate și cu agresivitate și violență scăzute. O persoană poate avea combinații ale acestora. Un individ primește un cromozom de la mamă și unul de la tată, așa că poate ajunge să aibă două gene cu risc de violență ridicat, sau două gene cu risc de violență scăzut, sau o combinație a celor două. Nu există doar o genă din astea, există aproximativ 15 gene care codifică orice trăsătură a unui comportament adaptiv complex. Când auziți cuvântul genă, înseamnă una dintre cele 15 gene asociate cu agresiune și violență. Există, de asemenea, niște gene asociate cu psihopatia care au legătură cu anxietatea. Psihopații au o anxietate foarte scăzută, un prag foarte ridicat pentru durere și o reactivitate scăzută. Ei nu au doar un nivel redus de hormoni de stres, ci și un nivel redus de empatie emoțională.

Paul Zak, care a vorbit aici (notă: la TED), este un bun prieten de-al meu cu care am avut mai multe dezacorduri pe tema empatiei. El crede că eu complic lucrurile prea mult și din cauza asta întotdeauna ajungem să ne contrazicem. Paul este un tip grozav, un vorbitor grozav, dar el are o viziune diferită de a mea în această privință. Vă voi prezenta tipurile de empatie deoarece eu cred că ele afectează modul în care votăm. Voi reveni la asta. Psihopații au o empatie cognitivă ridicată. Ei știu ce gândește și ce simte o persoană. Problema este că ei nu folosesc asta pentru a ajuta acea persoană, ci o folosesc împotriva ei. Empatia nu le lipsește, dar nu au genul de empatie care îi face să rezoneze cu cineva din punct de vedere emoțional, adică să se simtă fericiți atunci când cineva este fericit și invers când cineva se simte rău. În ceea ce mă privește, de-a lungul anilor, mulți prieteni de-ai mei și multe prietene de-ale soției mele au venit să-mi spună despre problemele lor. Eu sunt genul de tip cu care poți să stai de vorbă despre subiecte delicate pentru că nu plâng niciodată. Îmi spuneau povești îngrozitoare și începeau să plângă. Eu nu răspundeam deloc emoțional. Pentru mine era ca și cum aș fi avut de rezolvat o problemă, așa că gândeam la rece și îi ajutam. Nu este ca și cum nu m-aș strădui să ajut pe cineva, dar lucrurile emoționale de obicei nu mă mișcă. Nu realizasem asta înainte. Cred că de multe ori nu știm cu adevărat cum suntem noi înșine. Există și oameni care știu. Uneori putem avea surpriza că este mult mai rău sau nu chiar atât de rău decât credem.

Când au venit rezultatele testelor genetice, am descoperit că unii membri ai familiei mele au niște gene care indică un grad ridicat de agresivitate. Dar, pe ansamblu, suntem medii în ceea ce privește tipul de empatie, anxietatea, stresul, durerea, violența și agresivitatea, ceea ce este destul de bine. Rezultatele testelor genetice s-au potrivit cu alți markeri biologici iar modelul imagistic a ieșit mai echilibrat. Același lucru s-a întâmplat și în cazul meu. Am moștenit un cazinou de gene de parcă aș fi obținut 6-6 la zaruri de 36 de ori la rând. Este o probabilitate foarte mică să se întâmple așa ceva, dar se întâmplă. La fel cum se întâmplă să existe oameni care au un număr scăzut de gene asociate cu agresivitatea și violența deoarece nu moștenesc aproape nici una din aceste gene. Aceștia sunt așa-zișii mensches, oameni care nu se supără pe tine, nu țin ranchiună, nu ți-o plătesc și sunt dulci. Nimic nu-i scoate pe acești oameni din normal. Există astfel de oameni și se pare că genetica lor este oarecum opusă celei a unui psihopat. Psihopatia are o mulțime de definiții complexe. Odată cineva m-a întrebat care este, într-un cuvânt, opusul unui psihopat; eu i-am răspuns: un mensch. Și într-adevăr asta este.