Iubită de unii (destul de mulți), detestată de alții (tot mulți) și subiect de bârfă pentru aproape toți contemporanii ei, Ecaterina a II-a a Rusiei sau Ecaterina cea Mare (1729-1796) rămâne în istorie nu numai una dintre cele mai influente femei conducătoare, dar și cea mai mare colecționară de artă din lume din vremea ei.
Ecaterina cea Mare a fost curatoarea unei vaste colecții de artă care a constituit fundația unuia dintre cele mai mari muzee din lume, Muzeul de Stat Ermitaj din Saint Petersburg. Ea s-a folosit de artă pentru a-și educa și ilumina poporul și pentru a face cunoscute, pe această cale, punctele de vedere ale Rusiei în întreaga lume. Împărăteasa însăși s-a implicat în achiziționarea multor comori de artă, care în prezent sunt exponate permanente în muzeu.
Ecaterina cea Mare a fost atât fondatoarea Muzeului Ermitaj, cât și femeia care a politizat piața internațională de artă și a făcut din Rusia oaia neagră a acesteia din cauza modului în care a adunat marile colecții de artă fără să se uite la preț. Ea este considerată unul dintre cei mai acaparatori colecționari de artă din toate timpurile datorită tenacității cu care și-a trimis agenții in Vest să achiziționeze toate capodoperele de pe piața de artă a acelor vremuri, printre care tablouri de Rembrandt, Van Dyck, Rubens, Rafael, Tițian, Botticelli și Velázquez, comori neprețuite din China și tablouri ale celor mai inovatori și îndrăzneți pictori britanici ai zilei.
Atunci când George Walpole, nepotul marelui colectionar de artă englez Sir Robert Walpole, care a fost primul prim-ministru al Marii Britanii, s-a decis să vândă colecția de artă a bunicului său pentru a-și finanța stilul de viață extravagant, el l-a contactat prompt pe ambasadorul Rusiei în Marea Britanie, Alexey Musin-Pushkin, care s-a ocupat de achiziția colecției de către împărăteasa Ecaterina în schimbul uluitoarei sume de 40.000 de lire sterline.
Englezii au fost furioși și s-au simțit umiliți: au denigrat-o pe Ecaterina cea Mare în caricatura de presă și, în secret, au încurajat războaie menite să secătuiască cuferele rusești. Împărăteasa Rusiei nu s-a lăsat intimidată și a continuat să achiziționeze unele dintre cele mai semnificative colecții de artă ale timpului ei, printre care cele ale Contelui von Brühl, Ducelui de Choiseul, Baronului Crozat de Thiers și cea alcătuită de Johann Gotzkowski pentru Frederic al II-lea al Prusiei.
În afară de Ecaterina a II-a, țarii Nicolae I și Alexandru I și alți membri ai familiei imperiale au colectat tablouri pentru muzeu, cheltuind sume uriașe de bani pentru hobby-ul lor.
După ce Rusia a devenit Uniunea Sovietică, soarta celebrei colecții a devenit incertă. În anii 1920, economia federației sovietice era într-o stare deplorabilă. Construirea unui viitor comunist luminos necesita injecții financiare și susținere economică. Guvernul sovietic vânduse deja colecțiile de bijuterii, mobilier și icoane confiscate de la nobilimea rusă, burghezia bogată și biserică. Dar țara secătuită încă avea nevoie de pâine, tractoare occidentale, excavatoare și alte echipamente. Iar „uitatul” la tablourile din muzee nu îți umple stomacul! Cel puțin așa gândea însuși liderul proletariatului, Vladimir Lenin, care a venit cu o idee „strălucită”: să vândă în străinătate capodoperele de pictură ale secolelor trecute care se găseau în muzee. El își dorea ca obiectele de artă să fie vândute legal și „extrem de repede”. Ulterior, ideea foarte „practică” a lui Lenin a fost preluată și amplificată de tovarășul Stalin.
Muzeului Ermitaj i s-a cerut să vândă câteva sute de tablouri, pentru cel puțin 5000 de ruble fiecare, plus alte comori. Vânzarea ar fi trebuit să fie secretă, dar știrea că tablourile erau scoase pe piață s-a răspândit pe tăcute printre negustorii și colecționarii de artă occidentali.
Primul cumpărător străin care a achiziționat tablouri din Hermitage a fost Calouste Gulbenkian, fondatorul companiei Iraq Petroleum Company, care a început să cumpere tablouri pe la începutul anului 1930, dându-le rușilor petrol la schimb. Aceste lucrări de artă au fost mai târziu incluse în colecția Calouste Gulbenkian Museum din Lisabona. Organizatorii vânzărilor au fost însă nemulțumiți de sumele primite de la Gulbenkian, așa că au căutat alți cumpărători.
Andrew Mellon a fost un bancher american, secretar al Trezoreriei sub mai mulți președinți, colecționar de artă și, la acea vreme, ambasadorul american în Marea Britanie. El a conceput ideea înființării unui muzeu de artă național al Statelor Unite după modelul Galeriei Naționale din Londra. Până la sfârșitul anului 1931, Mellon achiziționase, prin intermediul unui consorțiu constituit cu alți dealeri, douăzeci și unu de tablouri de la Ermitaj pentru un preț total de 6.654.000 de dolari. Printre acestea se numără Buna Vestire a lui Van Eyck și Madona Alba a lui Raphael. Tabloul lui Rafael a fost vândut cu 1.166.400 de dolari, cea mai mare sumă plătită vreodată pentru un singur tablou până în acel moment. În 1937, Andrew Mellon a donat guvernului Statelor Unite cele douăzeci și unu de tablouri împreună cu banii necesari pentru construirea unui muzeu național de artă care să le adăpostească. Tablourile au fost și sunt în continuare inima colecției de la Galeriei Naționale de Artă din Washington D.C.
Între 1929 și 1934, sub conducerea lui Stalin, Muzeul Ermitaj a vândut 250 de tablouri. Singura persoană din guvernul sovietic care a înțeles blasfemia ce avea loc a fost comisarul poporului A. V. Lunacharsky dar nimeni nu l-a ascultat. Vânzările secrete de tablouri din Ermitaj s-au încheiat în 1934, posibil ca urmare a unei scrisori trimise lui Stalin de către directorul adjunct al muzeului, Iosif Orbeli, care a protestat împotriva vânzării comorilor Rusiei. Directorul muzeului, Boris Legran, care fusese instalat în funcție special pentru a se ocupa de aceste vânzari, a fost demis în 1934 și înlocuit de Orbeli.
În anii 1990, după prăbușirea Uniunii Sovietice, Parlamentul Federației Ruse a adoptat o lege nouă care interzice vânzarea comorilor de artă din Rusia către țări străine. În 2008, guvernul rus a înființat o comisie care să verifice legalitatea vânzărilor de opere de artă din muzeele Uniunii Sovietice, către alte țări, efectuate înaintea celui de-al doilea război mondial.
În ciuda pierderilor irecuperabile suferite în primele decade ale Uniunii Sovietice, colecția de artă a Ecaterinei cea Mare rămâne una dintre cele mai uimitoare colecții din lume.
Referințe:
- https://theconversation.com/masterpieces-from-the-hermitage-puts-the-great-in-catherine-the-great-review-45435
- https://www.smithsonianmag.com/history/true-story-catherine-great-180974863/
- https://en.wikipedia.org/wiki/Walpole_collection
- https://fr.wikipedia.org/wiki/Collection_Crozat
- https://en.wikipedia.org/wiki/Soviet_sale_of_Hermitage_paintings
- https://arthive.com/publications/48~Stalins_sales_the_masterpieces_that_left_the_hermitage_and_more
Foarte interesant! Am vizitat Muzeul Ermitaj acum mai multi ani si am ramas cu impresii foarte plăcute. Investitia în artă, preocuparea pentru dezvoltarea culturii, grija pentru diversificarea si protectia patrimoniului artistic sunt factori care definesc măreția unei țări și a unor conducători.
Un alt articol interesant care aduce la lumina cateva lucruri mai putin cunoscute despre colectia de arta a Ecaterinei cea Mare de la muzeul Ermitaj. Ambitia si perseverenta tarinei si, nu in ultimul rand, bunul ei gust au dus la nasterea unei colectii impresionante, pe care primii liderii sovietici au fost dispusi sa o sacrifice pentru construirea marelui stat comunist.