Despre domesticirea câinilor și pisicilor

ADN-ul antic ne arată că genomul canin și genomul uman au evoluat în tandem, spre deosebire de genomul felin, care a rămas aproape neschimbat timp de mii de ani după ce pisicile au intrat în viața oamenilor

Legătura dintre câini și oameni datează de multă vreme. Câinii au fost dintotdeauna gardienii, păstorii și partenerii noștri de vânătoare iar, mai nou, ne pot detecta cancerul. În plus, câinii sunt cei mai dragi prieteni ai noștri. Spre deosebire de câini, pisicile din zilele noastre rareori ne ajută în munca noastră zilnică și nu contribuie cu nimic la întreținerea noastră. Când distante și când afectuoase, când liniștite și când sălbatice, când drăgălașe și când enervante, pisicile de casă rămân cele mai populare animale de companie din lume. Pisicile nu au fost domesticite la fel ca vacile, porcii, caprele și, mai ales, câinii. Ele au trăit printre noi, dar s-au domesticit mai mult singure. Noi oamenii am început să le schimbăm prin domesticire destul de recent.

Primele semne ale domesticirii câinilor datează din urmă cu 33.000 de ani iar în evidențele arheologice datate cu aproximativ 15.000 de ani în urmă apar în mod obișnuit câini ce par domesticiți. Domesticirea câinilor a fost un proces lent, care a avut loc în mai multe etape și care, cel mai probabil, a început accidental. În ceea ce privește pisicile, oamenii au început să trăiască cu ele prin preajmă în urmă cu cel puțin 10.000 de ani – într-un mormânt vechi de 9.500 de ani din Cipru a fost găsită o pisică îngropată alături de stăpânul ei iar în arta antică egipteană există un motiv popular cu pisici de casă mâncând pește pe sub scaune.

Greger Larson, un biolog evoluționist de la Universitatea Oxford, și Pontus Skoglund, un paleogenetician de la Laboratorul de Genomică Antică din cadrul Institutului Francis Crick, au format împreună o echipă care să se ocupe cu studierea domesticirii câinilor^[1]. La început munca lor s-a concentrat pe ADN-ul canin, care le-a rezervat câteva surprize. Astfel, au descoperit că toți câinii au un strămoş comun, altul decât lupul zilelor noastre. După domesticire contribuția genetică a lupilor asupra câinilor a fost redusă, pe când fluxul genetic de la câine la lup a fost substanțial. Ei au descoperit că în urmă cu 11.000 de ani existau deja cinci grupuri genetice distincte la câini; aceste linii de descendență au dat naștere viețuitoarelor canine din Orientul Apropiat, nordul Europei, Siberia, Noua Guinee și America. Deoarece, până atunci, câinii se diversificaseră deja foarte mult, Skoglund spune că „domesticirea trebuie să fi avut loc cu mult timp înainte”. Această ipoteză este confirmată de dovezi arheologice: cele mai vechi rămășițe sigure a proveni de la un câine originează din Germania iar vechimea lor este de aproximativ 15.000 – 16.000 de ani.

Echipa de cercetători a găsit în mai multe locuri o suprapunere pronunțată între genomul uman și cel canin. De exemplu, atât fermierii din Suedia de acum aproximativ 5.000 de ani, cât și cățeii lor, își găsesc strămoșii în Orientul Apropiat. Aceasta sugerează că, pe măsură ce agricultura s-a răspândit pe tot continentul, primii fermieri și-au luat câinii cu ei unde se duceau. Totuși, această observație nu este general valabilă. Astfel, câinii fermierilor din Germania din urmă cu aproximativ 7.000 de ani, care erau fermieri ce sosiseră din Orientul Apropiat și obișnuiau să aibă viețuitoare canine în jurul lor, păreau a fi mai degrabă câini de vânătoare, asemănători cu câinii veniți din Siberia și Europa. Aceasta sugerează că mulți migranți timpurii au adoptat câini locali, care erau mai bine adaptați la mediul înconjurător.

Apoi cercetătorii și-au îndreptat atenția către ADN-ul uman. Ei au selectat mostre de ADN uman din aceleași locuri și aceleași perioade de timp pentru care aveau ADN antic canin și au urmărit istoria genetică a fiecăruia. Și așa au făcut o descoperire uimitoare: legătura dintre om și câine este o adevărată poveste de dragoste genomică. „Este ca și cum ai avea în fața ta un text antic scris în două limbi diferite și poți să vezi cum au evoluat ambele limbi de-a lungul timpului”, spune Skoglund. Mai mult, o echipă de cercetători de la Universitatea din Chicago și de la un număr de instituții internaționale au reușit să identifice mai multe grupuri de gene – printre care gene implicate în nutriție și digestie, procese neurologice și unele boli – care de mii de ani au evoluat în paralel la oameni și la câini^[2].

În cei aproximativ 30.000 de ani cât au trăit în preajma oamenilor, trupurile și temperamentele câinilor s-au schimbat radical. Capacitatea câinilor de a comunica cu oamenii și de a citi indicii faciale este mult mai bună comparativ cu strămoșii lor sălbatici. În cursul procesului de domesticire câinii au dezvoltat un mușchi facial nou^[3] care este responsabil de încrețirea sprâncenelor. „Ochii de cățeluș” produși prin acțiunea acestui mușchi au contribuit la declanșarea instinctului uman de îngrijire, care a jucat probabil un rol în dorința inițială a oamenilor de a se asocia cu caninele. S-a constatat că câinii din adăposturile de animale care au o expresie arhetipică de îngrijorare sau tristețe sunt adoptați mai repede^[4], ceea ce sugerează un posibil avantaj de selecție. Cățeii par să știe că oamenii răspund expresiilor lor faciale, de aceea le fac mai des^[5] atunci când oamenii le dau atenție decât atunci când îi ignoră. De asemenea, ei folosesc intensiv contactul vizual pentru a comunica cu oamenii. Câinii domestici sunt experți în a folosi „priviri alternative”^[6] pentru a îndrepta atenția stăpânilor către problemele pe care ei nu le pot rezolva, cum ar fi scoaterea unei delicatese dintr-o cutie. „Nu știm încă sigur de ce câinii se uită către oameni și fac contact vizual. Dar este posibil ca ei să ceară ajutor pentru aceste sarcini”, spune Angie Johnston, cercetător principal la Centrul de Cunoaștere Canină și Laboratorul de Învățare Socială din cadrul Colegiului Boston. Câinii sunt capabili să urmărească mișcările ochiului uman, încuviințarea din cap și arătarea cu degetul către un obiect. Aceste abilităti ale lor par a fi înnăscute – chiar și cățeii foarte tineri^[7] înțeleg aceste indicii faciale și gestuale.

Oamenii nu numai comunică foarte bine cu câinii, dar unii dintre ei își iubesc cu adevărat însoțitorii canini. Dar care sunt sentimentele câinilor față de oameni? Există unele studii care susțin ideea că și câinii ne iubesc pe noi. Un astfel de studiu a constatat că câinii pot să vizualizeze fețele stăpânilor lor atunci când le aud vocea^[8]. Un alt studiu a descoperit că câinii sunt atrași mai puternic de imaginile cu fețe zâmbitoare ale stăpânilor lor^[9] decât de imaginile cu expresii neutre. Într-un studiu de RMN funcțional (fMRI), nucleul caudat – centrul de recompensă al creierului – a arătat cea mai mare activare atunci când câinelui i s-a prezentat un obiect care avea mirosul stăpânului său^[10] comparativ cu alți stimuli olfactivi. Deși există și alte explicații pentru aceste observații, cum ar fi anticiparea de către câine a hranei sau satisfacerea unei alte nevoi de îngrijire, nu putem ignora ipoteza că câinii noștri au sentimente adevărate pentru noi. Următorul argument este și mai convingător: s-a demonstrat că câinii sunt atrași de oamenii care se prefac că plâng^[11], chiar atunci când aceștia sunt străini iar stăpânii lor sunt prezenți. Acest lucru sugerează cel puțin existența unui instinct empatic la câini. În mod similar, un alt studiu fMRI a demonstrat că nucleul caudat arată o activare mai mare ca răspuns la laude decât ca răspuns la hrană. Dar poate cea mai convingătoare dovadă de iubire canină provine, dintre toate sursele, din urină – în special conținutul ei de oxitocină. Analiza urinei de câine și a urinei umane^[12] arată că ambele specii eliberează oxitocină atunci când se uită una la alta^[13]. Oxitocina este denumită „hormonul iubirii” și, de obicei, oamenii o secretă în timp ce țin copii în brațe, se îmbrățișează sau fac sex. Data viitoare când câinele dvs. are un accident, vă rog să luați în considerare acest aspect: oricât de dezordonat ar fi câinele d-voastră, ceea ce a făcut pe covor poate să fie de fapt o dovadă că vă iubește.