Agentul FBI sub acoperire care s-a erijat în ofițer KGB îşi dezvăluie secretele

Într-un interviu exclusiv, un agent FBI retras din activitate, care a lucrat sub acoperire ca ofițer KGB, dezvăluie cele mai importante operațiuni capcană ale sale.

Dimitry Droujinsky este deja la a treia ceașcă de cafea neagră când începe să vorbească despre cel mai dificil caz al său. „A fost genul de caz numit în FBI „câine bătrân”, spune el. Apoi zâmbește. „Douăzeci și opt de ani.” Agenții de contrainformații nu uită niciodată spionii și secretele pe care aceștia le-au trădat.

În camera din spate a unui restaurant din Virginia de Nord suntem numai noi doi, așezați la o masă luminată de un bec slab. Cazul despre care vrea să vorbească s-a petrecut în primăvara anului 1993 în Lancaster, Pennsylvania. Personajul central a fost un funcționar care lucrase timp de trei ani, pe la mijlocul anilor ’60, într-o filială a Agenției Naționale de Securitate (NSA), unde avusese acces la documente clasificate transmise de sau primite de la stații NSA din întreaga lume. Agenții federali știau că el vânduse KGB-ului informații ultrasecrete ale agenției, dar nu aveau suficiente dovezi pentru a-l trimite în judecată. „Le-am spus că știam că va fi greu”, spune Droujinsky. „Dar nu realizasem cât de greu urma să fie.”

Droujinsky și-a rezervat o cameră la un motel în Lancaster. Tehnicienii guvernamentali au instalat echipamente de înregistrare în camera alăturată și au amplasat o cameră video într-un orificiu din perete. Dar dacă ținta nu accepta să se întâlnească cu el într-o cameră de motel? „Pentru orice eventualitate”, spune Droujinsky sorbind din cafea, „am avut cu mine în servietă un reportofon.”

Momentul mult-așteptat sosise. A ridicat receptorul telefonului din camera de motel și a format numărul. Când a auzit vocea bărbatului care a răspuns apelului, Dimitry Droujinsky a făcut exact ceea ce FBI-ul îl instruise să facă. 

„Alo, domnul Robert Lipka?” a spus el, cu un accent rusesc abia detectabil. „Numele meu este Serghei Nikitin. Vin din partea Ambasadei Rusiei din Washington, D.C.” 

„Da?” a răspuns Lipka precaut.

„Șefii mei de la Moscova mi-au cerut să mă întâlnesc cu d-voastră pentru a discuta ceva foarte important legat de siguranța și securitatea d-voastră. Înțelegeți ce vreau să spun?”

Lipka nu a răspuns.

„Astăzi ajung prin zona d-voastră, Lancaster”, a spus Droujinsky. „Ați putea să vă întâlniți cu mine la motelul Confort?”

Atunci când a format numărul lui Lipka, Droujinsky era deja o legendă în interiorul FBI-ului. Și-a petrecut o mare parte a carierei sale, din anii ’60 până la sfârșitul anilor ’90, adoptând identitatea unui ofițer KGB sau a unui alt inamic al Statelor Unite, cu scopul de a prinde spioni și teroriști. Talentul lui actoricesc a fost demn de un Oscar, dar el a stat în umbră iar munca lui a rămas necunoscută. Droujinsky și-a protejat cu strictețe identitatea și înfățișarea, astfel încât, în rarele ocazii în care a depus mărturie în instanță, s-a prezentat la tribunal deghizat cu perucă, ochelari groși, barbă și mustață. FBI-ul nu a făcut niciodată comentarii publice despre munca lui, dar Phillip A. Parker, un ofițer de contrainformații veteran, care a fost directorul-adjunct al FBI însărcinat cu operațiile diviziei de informații și care îl cunoștea bine pe Droujinsky, a spus: „A fost un atu valoros al FBI-ului. Era foarte talentat.”

Droujinsky s-a ocupat de o varietate de cazuri – în 1987, pentru a-l prinde în capcana FBI-ului pe faimosul deturnător de avioane Fawaz Younis, și-a asumat identitatea unui playboy vorbitor de limbă arabă care activa la bordul unui iaht din Marea Mediterană – dar rolul jucat de el a fost extrem de util în special în timpul războiului rece. „În acele vremuri mulți oameni încercau să vândă secrete”, spune el. „Cine plătea cel mai mult? Rușii. Așa că se duceau la ruși. De aceea FBI-ul avea nevoie de cineva care să poată trece drept rus.”

Întâmplător, limba rusă este una dintre cele nouă limbi vorbite de Droujinsky, dar munca lui de contraspionaj a necesitat mai multe aptitudini, cum ar fi agilitatea și simțul urgenței. „Dacă un tip sună la Ambasada Sovietică și se oferă să le vândă secrete, trebuie să te miști imediat. S-ar putea să se răzgândească sau să întâlnească un agent sovietic veritabil”, spune el. În Washington, faptul că FBI-ul asculta și urmărea Ambasada Sovietică era un secret cunoscut de toată lumea, deși exista un număr de așa-ziși spioni care fie nu cunoșteau acest lucru, fie credeau că puteau evita deconspirarea ascunzându-și identitatea. „Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îi țin departe de sovietici. Întotdeauna le spuneam: „Nu îi mai contactați pe sovietici sau Ambasada Sovietică. Ei sunt cei care m-au trimis pe mine să mă ocup de aceste cazuri.”

Îl întreb câți imitatori de agenți KGB a avut FBI-ul. „Eu am fost singurul”, spune el. „Nu am lucrat numai pentru FBI, ci și pentru armată și CIA. Uneori eram solicitat de celelalte agenții și, pentru un caz, puteau să mă trimită în alt oraș sau chiar în altă țară.” El a instruit patru sau cinci agenți FBI vorbitori de limba rusă, adaugă el, „dar aceștia erau solicitați doar dacă eu nu eram disponibil. Așa că eu am fost cam singurul.”

Pe la mijlocul anilor ’90 am auzit prima dată, de la o sursă de informații, că FBI-ul ar avea un „rus fals” și de atunci alerg după el. Unul din contactele mele din FBI mi-a confirmat prudent că agenția avea un agent care se putea erija în „mânuitor” de spioni KGB, dar nu mi-a spus mai mult. După ce i-am descoperit numele îngropat într-un articol scris pe marginea unui proces judiciar, l-am găsit într-o carte de telefon; a fost un noroc neașteptat deoarece majoritatea agenților FBI nu au numerele de telefon listate. Numai că numărul la care am sunat era al fiului lui, care poartă același nume. Fiul a fost de acord să îi transmită tatălui cererea mea pentru un interviu iar, ulterior, mi-a transmis răspunsul acestuia: Îmi pare rău, dar răspunsul este nu.

În 1999, la un an după se pensionase, i-am scris lui Droujinsky prin intermediul FBI-ului. Nu am primit niciun răspuns. Anii au trecut și eu am fost prins în alte proiecte. În 2014, am întrebat FBI-ul dacă pot să îi mai transmită o dată lui Droujinsky cererea mea de interviu. Mi-au spus că, după mai multe e-mailuri în ambele direcții, Droujinsky a fost de acord să ia legătura cu mine. Dar nu a făcut-o niciodată.

Eram pe punctul de a renunța când, în urmă cu câteva luni, am reușit să descopăr un număr de telefon. Am sunat și a răspuns soția lui, care a acceptat să primească un mesaj de la mine pentru soțul ei. Spre surprinderea mea, Droujinsky m-a sunat a doua zi și a fost de acord să ne întâlnim la prânz. L-am întrebat de ce, după toți acești ani, a decis să vorbească cu mine. „Am ieșit din FBI cu mulți ani în urmă”, a spus el, „și nu cred că mai pot pune pe cineva în pericol”. A refuzat oferta mea de a ne întâlni acasă la el dar, spre deosebire de alți contraspioni pe care i-am intervievat, mi-a dat voie să îi folosesc numele adevărat. Un dejun împreună a condus la încă unul, și încă unul, în total nouă dejunuri în decursul a mai mult de zece luni, pe parcursul cărora falsul rus de la FBI a vorbit pentru prima oară cu un reporter despre viața și cariera lui.

În timpul primei noastre întâlniri, care a avut loc într-un restaurant italian de lângă casa lui, Droujinsky a fost relaxat și prietenos. I-am mărturisit că auzisem de cinci sau șase cazuri în care el se prezentase foarte convingător drept ofițer KGB.

„Oh, au fost mai multe”, a spus el. „Am fost implicat în 45 sau 50 de asemenea cazuri.”

Surprins, l-am întrebat câți dintre spionii implicați au ajuns la închisoare din cauza lui.

„Cam jumătate.”

În primăvara anului 1993, când răspundea apelului telefonic al lui Droujinsky, Robert Lipka locuia în apropiere de Lancaster, fără mijloace de întreținere evidente în afara salariului de lucrător poștal al soției sale. În vârstă de aproape 50 de ani, purtând ochelari și cântărind aproape 300 de livre (notă: aprox. 136 kg), Lipka își trecea zilele pariind la cursele de cai de pe hipodroamele din Harrisburg și Delaware Park, din apropierea Wilmington-ului.

Cu un an înainte, un arhivist KGB din Moscova, pe nume Vasili Mitrokhin, livrase serviciilor de informații britanice toate documentele sovietice pe care le copiase pe furiș, timp de 20 de ani, pe bucăți de hârtie, pe care apoi le ascundea în pantofi. Așa au fost identificați mai mulți agenți KGB americani, printre care și Lipka. Informația a fost transmisă FBI-ului și, drept consecință, s-a ajuns la apelul telefonic primit de Lipka de la așa-numitul Serghei Nikitin.

La cincisprezece minute după teminarea convorbirii telefonice, Lipka și-a oprit mașina, o dubă Chevrolet de culoare albastru-verde, în fața motelului Confort din Lancaster. Droujinsky îl aștepta afară. Lipka l-a recunoscut după descrierea care îi fusese furnizată la telefon.

Precaut, Lipka a refuzat să se întâlnească cu Droujinsky înăuntrul motelului, dar l-a invitat pe acesta în dubă. „Noi nu ne uităm prietenii”, a spus Droujinsky de pe scaunul pasagerului. Apoi și-a așezat servieta între ei.

„Nu mai am nici un contact cu NSA”, a spus Lipka. „Nu știu cum te pot ajuta.” A condus aproximativ o milă, după care a intrat în parcarea unei fabrici. Tot timpul acesta Lipka a vorbit despre durerile lui de spate și despre cursele de cai, dar nu a răspuns la nicio întrebare. A lăsat însă să se înțeleagă că obișnuia să își întâlnească mânuitorul din partea KGB-ului într-un parc din New York City, unde obișnuiau să joace șah.

„Jucați șah?” a întrebat Droujinsky.

„Nu știați?” a întrebat Lipka suspicios. Droujinsky a negat dând din cap.

Lipka a cerut apoi numele de cod. „Ştiți ce este.”

Vizitatorul a explicat că este staționat în Washington, în timp ce dosarele spionilor sunt la Moscova.

„Nu știți numele meu de cod?” a întrebat Lipka suspicios.

„Nu, nu îl știu.”

Atunci Lipka a scris cu degetul „R–” în praful de pe bord. „Terminați d-voastră cuvântul”, a spus el. Apoi l-a șters.

Dacă, la următoarea întâlnire, vizitatorul nu putea furniza numele de cod, Lipka l-a avertizat: „Nu vă voi spune nimic”.

În acea după-amiază, agentul de caz de la FBI, John W. Whiteside, împreună cu mai mulți agenți de la NSA, s-au întâlnit cu Droujinsky la motel pentru a găsi o soluție pentru problema numelui de cod. „Nu erau neapărat patru litere”, mi-a spus Droujinsky. „Putea să fie un cuvânt mai lung sau începutul unei fraze sau al unei propoziții.” Un caz major de spionaj atârna de un fir foarte subțire.

Droujinsky s-a tot gândit la reacția lui Lipka vizavi de gafa sa legată de șah. „M-am întrebat dacă numele de cod putea să fie „tură”, spune el, referindu-se la piesa de șah care seamănă cu un turn (notă: în limba engleză rook). A fost o lovitură de unu la un milion, dar era tot ceea ce aveau. „Mi-am propus ca la următoarea întâlnire cu el să încerc acest cuvânt.”

S-au întâlnit din nou a doua zi dimineață, în duba lui Lipka din parcarea motelului. Camerele de supraveghere erau direcționate pe ei când Droujinsky a întrebat: „Cuvântul ‘tură’ înseamnă ceva pentru d-voastră?”

„Acesta este!” a strigat Lipka.

„Vizibil uşurat, și-a ridicat mâinile în sus și și-a aruncat capul pe spate; toate aceste gesturi au fost filmate”, spune Droujinsky. Din acel moment, ei doi s-au întâlnit cam de o duzină de ori și Lipka a vorbit — închis, opac — despre zilele sale de spion de mult apuse. „Era un tip dur”, spune Droujinsky. „Chiar și după ce a început să vorbească, la fiecare întâlnire era ca și cum încercam să ne extragem dinții.”

A fost suficient: Lipka a fost arestat în 1996. După ce a pledat vinovat de spionaj – infracțiune pentru care nu există termen de prescripție – el a fost condamnat la 18 ani de închisoare. „Mă simt ca Rip Van Spy”, i-a spus el judecătorului. „Credeam că am îngropat această parte a vieții mele cu mulți ani în urmă. Nu mi-am imaginat niciodată că așa ceva s-ar putea întâmpla..” A ispășit jumătate din pedeapsă și a fost eliberat din închisoare în 2006. A murit în 2013, la vârsta de 68 de ani.

În vârstă de 77 de ani, Droujinsky este un bărbat îndesat, iute la minte, căruia îi plac trabucurile fine și muzica clasică; are o centură neagră în taekwondo și s-a antrenat la sala de box a FBI-ului până când a ieșit la pensie. S-a născut în Palestina, fiul unor emigranți ruși, care s-au cunoscut și s-au căsătorit acolo. „Toată familia mea este ortodoxă rusă”, spune el. „Mulți ruși au venit în Palestina ca pelerini pentru a vizita locurile sfinte și nu au mai plecat.” (Bunicul său, ofițer în Armata Albă, a fost ucis în luptele cu bolșevicii din timpul Revoluției Ruse.) Din cele nouă limbi pe care le cunoaște, fluent vorbește engleza, rusa, araba și franceza. „În Palestina am fost înscris la o școală franceză și am studiat franceza, engleza și araba timp de 12 ani, de la grădiniță până la liceu. Acasă vorbeam rusește”, îmi spune el. „Vorbesc și ebraica, ca un băiat evreu, deoarece toți prietenii mei din copilărie erau evrei. Mai vorbesc puțină greacă, armeană, spaniolă și italiană.”

Când era adolescent, spune el, „mătușa mea a plecat în SUA și ne-a spus ‘aici este foarte frumos, de ce nu veniți și voi, cu toții?’. Au trebuit să treacă cinci ani și jumătate din momentul în care am aplicat la Ambasada SUA din Iordania până când ni s-a aprobat să emigrăm.”

Nu după mult timp, s-a înrolat în Marina Militară la vârsta de 21 de ani. „Eram foarte recunoscător Statelor Unite pentru că ne-au permis să venim aici. Am simțit că trebuie să fac ceva pentru această țară”, spune el. „Am aflat că soldații de la Marină erau cei mai disciplinați, cei mai duri și cei mai bine pregătiți. Așa că mi-am spus că voi merge unde sunt cei mai buni.” A petrecut patru ani în armată. „În timpul crizei rachetelor din Cuba am fost staționat în Guantánamo Bay. Au fost niște momente foarte dificile.” De asemenea, a făcut două tururi de câte șase luni cu flota a VI-a din Marea Mediterană.

Droujinsky s-a căsătorit în perioada în care a fost înrolat în Marină. Ulterior, el a obținut o diplomă în franceză-engleză de la colegiul St. Peter, o instituție iezuită din Jersey City. După absolvire și-a pus problema ce i-ar place să facă mai departe. „Mi-am dat seama că vorbesc toate aceste limbi”, spune el. „M-am gândit să aplic la ONU sau la Departamentul de Stat. Am primit o bursă de școlarizare pentru studii avansate la Universitatea din Chicago. Apoi, am văzut într-o revistă un articol care menționa că în FBI erau lingviști angajați ca agenți speciali.”

Droujinsky a sunat la sediul FBI din New York pentru a verifica acest lucru. „M-am gândit că aceasta ar putea fi o carieră interesantă pentru mine”, spune el. „Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai entuziasmat. Am aplicat și totul a mers șnur.”

În martie 1968 s-a prezentat ca nou angajat la sediul FBI, de unde a fost trimis la instruire în Quantico, Virginia, după care a fost trimis în prima lui misiune în New Orleans; apoi a fost repartizat la filiala din Washington, D.C. Acolo a început aproape imediat să lucreze ca specialist în ceea ce el preferă să numească cazuri de „alarmă falsă”, un termen folosit de serviciile de informații pentru a caracteriza un agent care pretinde că lucrează pentru o altă țară decât țara lui proprie.

Prima sa țintă a fost un marinar din Marina Militară staționat în Norfolk, Virginia, care se ocupa cu strângerea de informații relevante despre submarine; agenția descoperise că marinarul contactase Ambasada Sovietică din Washington. Supervizorul i-a sugerat lui Droujinsky să-l sune pe marinar și să se prezinte drept un spion rus. „Am făcut-o de două ori, dar a refuzat să se întâlnească cu mine”, spune el. Marinarul a fost ulterior interogat și condamnat fără ajutorul lui Droujinsky, dar așa au realizat superiorii săi că tânărul agent era un actor natural. Și astfel s-a născut o stea.

Deși unele dintre țintele sale erau înarmate, el nu a purtat niciodată armă. „O dată una dintre ținte i-a spus: ‘Dacă aflu că ești agent FBI, te omor'”, spune el, și, cu toate acestea, nu a purtat niciodată asupra lui o armă, insigna FBI sau măcar permisul de conducere. „Nu îmi făceam prea multe griji din cauza spionilor”, spune el. „O fac pentru bani. Teroriștii erau cei care mă îngrijorau.” În interacțiunile cu teroriști a fost totdeauna deghizat.

El nu s-a folosit niciodată de acte KGB contrafăcute; țintele lui, spune el, „pur și simplu au presupus că sunt real”. Dacă un suspect i-ar fi cerut să-și dovedească identitatea, planul lui era să-și folosească talentul de a improviza pentru a se abate de la întrebare. Nimeni însă nu l-a întrebat vreodată.

Cel mai costisitor spion pe care l-a prins vreodată, un ofițer militar cu gradul W pe nume James W. Hall, i-a ieșit în cale 20 de ani mai târziu. „Un oficial NSA mi-a mărturisit că Hall a produs daune de 3 miliarde de dolari țării noastre”, spune Droujinsky.

Hall s-a născut în New York City în 1957. În 1976 el și-a abandonat studiile universitare și s-a înrolat în armată. Cea mai mare parte a carierei sale el a fost staționat în Germania, unde s-a căsătorit cu o nemțoaică. Timp de patru ani, de la începutul până la mijlocul anilor ’80, Hall a lucrat la stația de ascultare din Berlin, principalul post de ascultare al NSA din Germania de Vest. În această stație, amplasată pe vârful muntelui diavolului, un deal artificial, ridicat deasupra nivelului orașului, construit din molozul rămas de pe urma celui de-al II-lea război mondial, el și alți tehnicieni ascultau conversațiile sovieticilor și est-germanilor, colectând semnalele interceptate de antenele de mare putere din interiorul globurilor gigantice, care se puteau vedea pe vârful dealului. Culegerea de informații prin interceptarea de semnale (SIGINT) era neprețuită pentru NSA și pentru alții, după cum Hall a putut să-și dea seama în scurt timp. El a vândut sovieticilor și serviciului de informații est-german STASI secrete ale SUA în schimbul a aproximativ 300.000 de dolari.

În 1988, Hall a fost transferat în Fort Stewart, Georgia, la aproximativ 40 de mile sud-vest de Savannah. Cam în aceeași perioadă, în timp ce Germania de Est se îndrepta spre colaps, un profesor universitar est-german, care fusese angajat de Stasi ca interpret în relația cu Hall, și-a oferit, din proprie inițiativă, serviciile vestului. În luna decembrie, interpretul s-a cazat la un hotel din Savannah, unde aranjase o întâlnire între Hall și Droujinsky. Interpretul l-a prezentat pe Droujinsky ca fiind un agent KGB pe nume Vladimir și apoi a părăsit încăperea.

Hall a venit îmbrăcat in civil și nu a lăsat impresia unui tip rezervat. Droujinsky își amintește cum, în timpul conversației lor, Hall a spus: „Într-o zi mi-am dat seama că trăiesc în mijlocul tuturor acestor chestii marcate top secret. M-am gândit că aș putea face mulți bani.” Droujinsky venise pregătit cu două pachete, fiecare conținând 30.000 de dolari în bancnote de 100 de dolari prinse cu bandă de cauciuc. „Hall putea zări colțurile bancnotelor care dădeau să iasă din servieta mea”, spune el.

În scurt timp Hall a început să se laude cu faptele sale ca agent comunist. „I se ceruse să strecoare un plic prin geamul din spate, întredeschis, al unei mașini încuiate. Dar el s-a plâns că nu putea să introducă toate documentele deoarece slotul era prea mic.”, spune Droujinsky. „Așa că, pentru a i se ușura munca de spion, i se pusese la dispoziție un apartament cu un fotocopiator.”

Vladimir și-a măgulit ținta – „I-am spus că Moscova îi apreciază cu adevărat munca și dorea ca eu să îl cunosc personal” – după care am trecut la discutat afaceri: „I-am spus lui Hall că ‘frații noștri’ [adică est-germanii] dau mai departe ceea ce le dați, dar nu credem că ne dau totul. Moscova nu crede că germanii va plătesc suficient. Și, desigur, banii noștri vă stau la dispoziție.”

În schimbul unei sume de bani, Hall i-a predat trei documente marcate top secret și secret.

„Hall a fost arestat imediat ce a ajuns în parcare cu cei 60.000 de dolari”, spune Droujinsky. Agenții FBI care erau în așteptare în Tampa au arestat și un cetățean turc pe nume Huseyin Yildirim, coleg de serviciu de-al lui Hall de la stația din Berlin, care acționase drept curier între acesta și Stasi. Hall a fost condamnat la 40 de ani de un tribunal militar, a executat 22 de ani și a fost eliberat în 2011. Yildirim a fost condamnat la închisoare pe viață dar a fost eliberat după 14 ani în urma unui schimb de prizonieri cu Turcia.

Un factor care a contribuit la succesul lui Droujinsky a fost reținerea lui. Engleza lui conversațională nu avea un accent perceptibil, dar uneori el pronunța greșit un cuvânt în mod deliberat – „De exemplu, pronunțam Washington ca Vashington” – și avea un talent deosebit la jocuri de cuvinte cu paronime.

După ce FBI-ul a aflat că subofițerul-șef Craig Dee Kunkle, un specialist în lupta anti-submarin, a sunat în decembrie 1988 la Ambasada Sovietică din Washington pentru a le oferi informații, Droujinsky l-a contactat și l-a convins să accepte o întâlnire la o cabană Econo din Williamsburg, Virginia. Acolo, Droujinsky s-a prezentat ca spion sovietic și i-a spus: „Putem vorbi despre afaceri”. Kunkle, la început derutat, „în cele din urmă a spus : ‘Oh, vrei să spui treburi de serviciu.’” (notă: joc de cuvinte în jurul expresiei englezești to talk shop)

Originar din California și fiul unui comandant de navă retras din activitate, lui Kunkle îi fusese acordat odată titlul de Marinarul anului din flota Atlanticului. Dar Marina Militară îl concediase în 1985, după ce comisese mai multe incidente de expunere indecentă pe o plajă din Hawaii, unde angajatelor Marinei Militare le plăcea să facă plajă. În timpul unei serii de întâlniri la motel, Kunkle a spus clar că este hotărât să le vândă sovieticilor secrete ale Marinei Militare pentru a-și răzbuna concedierea.

Kunkle a propus să închirieze un apartament la un etaj superior al unei clădiri din Norfolk, Virginia, pentru a putea observa, de acolo, submarinele care părăseau baza militară din apropiere, spune Droujinsky. „Rușii voiau să știe la ce oră pleacă fiecare submarin pentru a-l putea urmări. Mi-a spus chiar că aș putea să aduc câțiva dintre oamenii mei să privească submarinele.” Arestat în ianuarie 1989 și riscând o posibilă condamnare pe viață pentru tentativă de spionaj, Kunkle, pe atunci în vârstă de 39 de ani, a pledat vinovat și a fost condamnat la 12 ani de închisoare.

Un alt caz este cel al unui locotenent militar născut în SUA, de origine rusească, pe care FBI-ul îl folosea drept agent dublu împotriva sovieticilor. „Nu poți fi niciodată sigur de un agent dublu”, a spus Droujinsky. „Așa că am decis să-l supunem testului final. Dacă trece, continuăm. Dacă nu, închidem cazul.”

Locotenentul a fost de acord să se întâlnească cu Droujinsky, care se erija într-un agent KGB, la monumentul național dedicat locului de naștere al lui Abraham Lincoln de lângă Louisville. „I-am dat aproximativ 2.000 de dolari, bani gheață, ceea ce făcea parte din test. Și i-am spus: „Acest Lincoln a fost un biscuit deștept.” Agentul dublu a părut nedumerit și atunci am spus: „Oh, am vrut să spun o prăjitură inteligentă”. (notă: joc de cuvinte în jurul expresiei englezești smart cookie)

Agentul dublu a trecut testul: a predat banii FBI-ului și le-a povestit toată conversația lui cu „agentul” rus. „El le-a spus: ‘Rușii încurcă lucrurile de fiecare dată. Poți să ți-i imaginezi spunând că Lincoln a fost un biscuit inteligent?'” Droujinsky era mulțumit. „L-am folosit ca agent dublu împotriva sovieticilor timp de cinci ani.”

George Trofimoff era un tip fermecător, pasionat de mașini scumpe și de un stil de viață pe picior mare, care fusese căsătorit de cinci ori. Nevoile lui curente necesitau mult mai mulți bani decât putea el câștiga lucrând ca civil pentru armata americană din Germania. Născut la Berlin din părinți emigranți ruși, Trofimoff a devenit cetățean american naturalizat și a ajuns șeful compartimentului militar din Centrul Comun de Interogare din Nürnberg, acolo unde erau interogați dezertorii din Europa de Est. Din acea poziție el a avut acces la o cantitate considerabilă de informații clasificate, printre care ordinul de luptă al NATO, iar în 1969 a început să vândă secrete sovieticilor. El fotografia documente, apoi le transmitea unui preot ortodox rus pe nume Igor Susemihl, prieten al său din copilărie, care lucra pentru KGB.

Munca de spion a lui Trofimoff a fost atât de apreciată de sovietici încât a fost decorat cu Ordinul Steagul Roșu, una dintre cele mai înalte distincții militare ale lor. Ani de zile mai târziu, procurorii au afirmat că Moscova l-a plătit cu cel puțin 300.000 de dolari pe parcursul a 25 de ani.

În 1995, după ce ieșise la pensie cu gradul de colonel în rezervă, Trofimoff se stabilise în Melbourne, Florida. Numai că notițele care i-au condus pe agenții de contraspionaj către Robert Lipka l-au devoalat și pe Trofimoff.

Plin de datorii – și atât de strâmtorat încât își luase un loc de muncă la ambalat alimente – Trofimoff a fost precaut dar receptiv când a primit un telefon de la un ofițer de informații rus pe nume Igor. Cei doi au avut multe convorbiri telefonice înainte ca Trofimoff să fie de acord să se întâlnească cu Igor, în februarie 1999, într-un motel Confort din apropierea casei sale. Igor era, desigur, Droujinsky. Pe parcursul a mai mult de șase ore, timp în care a fost filmat de tehnicienii FBI din camera alăturată, Trofimoff a mărturisit cât de disperat era după bani. Slujba lui din Germania fusese „o mină de aur”, i s-a confesat el lui Droujinsky. „V-am dat sute, mii de pagini. Toate paginile pe care le-am găsit. Nu a existat un document pe care să nu vi-l fi dat.”

După o serie de asemenea confesiuni, Trofimoff a fost arestat în iunie 2000 și trimis în judecată la tribunalul federal din Tampa. Acesta este unul dintre cazurile în care Droujinsky a depus mărturie deghizat. Juriul a avut nevoie doar de 90 de minute pentru a-l condamna pe Trofimoff pentru spionaj. A fost condamnat la închisoare pe viață și a murit în 2014 la penitenciarul federal din Victorville, California. Avea 87 de ani.

Una dintre cele mai delicate breșe de securitate cu care s-a confruntat Droujinsky l-a avut în centru pe David Sheldon Boone, un analist militar de informații corpolent, angajat al agenției NSA. Născut în 1952 în Flint, Michigan, Boone și-a început serviciul militar în 1970. Între 1988 și 1991, în timp ce era detașat la o stație de ascultare a NSA din Augsburg, Germania, el a transmis KGB-ului secrete ale agenției NSA pe parcursul unui număr de întâlniri desfășurate pe malurile Rinului. A trebuit să treacă un deceniu până când serviciile de informații americane și-au dat seama ce se întâmplase. Atunci l-au adus pe Droujinsky așa cum o echipă condusă la scor introduce în teren, aproape de sfârșitul reprizei finale, un jucător care să salveze meciul.

Aflat în Washington, Droujinsky l-a sunat pe Boone în Germania folosind un număr de telefon mascat, care putea fi urmărit doar până în Londra. „I-am spus: ‘Oamenii mei sunt foarte interesați să reluăm legătura. Bineînțeles că veți fi remunerat pentru serviciile d-voastră.’” I-au pus lui Boone la dispoziție un bilet de avion și o cameră de hotel în Londra.

„Sunt la dispoziția d-voastră”, a răspuns Boone.

În Londra Boone a făcut o dezvăluire alarmantă. Printre secretele pe care le transmisese sovieticilor se numărau o directivă top secret a NSA care dezvăluia țintele sovietice ale armelor nucleare americane și un îndrumar care servea drept manual pentru întregul program de spionaj prin satelit al SUA. Fiecare dintre cele 300 de pagini ale îndrumarului era marcată top secret-umbra, o clasificare deasupra top secret.

Problema era cum să-l atragă pe Boone în Washington, unde putea fi arestat. „Boone părăsise NSA, după care se căsătorise cu o nemțoaică și se mutase în Gemania”, spune Droujinsky. I-am spus „am vrea să vii la Washington. Dorim să creștem o sursă asemănătoare ție și vrem să învățăm din experiența ta.” Boone a fost de acord să ne întâlnim din nou, în octombrie 1998, într-o cameră a hotelului Marriott din apropierea Aeroportul Internațional Dulles, în afara Washingtonului. De data aceasta, agenții FBI îl așteptau.

Droujinsky își amintește momentul când Boone a bătut la ușă și s-a trezit într-o cameră plină de străini: „Boone a spus: ‘Oh, îmi cer scuze, căutam pe altcineva.’ La care ei au răspuns: ‘Cel pe care îl căutați este aici’”. După care agenții l-au scos pe Droujinsky afară din cameră în timp ce acesta protesta vehement: „Sunt diplomat! Nu puteți face asta!”

„L-au intervievat pe Boone și l-au întrebat cine era acel tip, la care Boone a spus: ‘Aseară am fost într-un bar unde l-am întâlnit întâmplător pe tipul acesta; nu îl cunoșteam dinainte.'” Dar tot ceea ce Boone îi spusese lui Droujinsky în Londra fusese înregistrat. Boone a pledat vinovat și a fost condamnat la 24 de ani de închisoare. El își ispășește pedeapsa la închisoarea federală din Safford, Arizona.

Nu există nicio îndoială că, pentru Droujinsky, lucrurile nu au mers totdeauna după plan. În 1997, la începutul unei întâlniri cu o țintă, aceasta i-a înmânat lui Droujinsky o foaie de hârtie pe care scria: „Credeam că ești un agent FBI care încearcă să îmi întindă o cursă”. Droujinsky a râs și, în scurt timp, a convins ținta, un fost paralegal al armatei, să îi povestească despre felul în care acesta, împreună cu doi prieteni, toți trei radicalizați în anii ’70, în timpul studenției lor la Universitatea din Wisconsin, spionaseră pentru Stasi cu ani în urmă. Toți au ajuns la închisoare. O altă țintă, un instructor de tancuri M1 Abrams cunoscut sub numele de Cowboy, a fost de acord să-l întâlnească pe Droujinsky într-o cameră de motel, unde Cowboy-ul a fost cât pe ce să descopere ascunzătoarea unui microfon plantat de FBI atunci când și-a aruncat pălăria de zece galoane în direcția draperiilor. „Trebuie să fi produs un zgomot enorm în căștile agenților din camera alăturată”, spune Droujinsky. Pe moment și-a ținut respirația iar, din fericire, microfonul nu a fost deranjat de la locul lui. Cowboy-ul a fost găsit, în cele din urmă, vinovat de tentativă de spionaj.

Una dintre situațiile pe muchie de cuțit cu care s-a confruntat Droujinsky s-a petrecut în noiembrie 1990, în timpul unei întâlniri pe care a avut-o la Aeroportul Internațional Newark cu un aviator american veteran născut în Kuweit numit Jamal Mohamed Warrayat.

În timpul războiului din Golf, Warrayat „luase decizia de a lansa un atac terorist major ca să-i ajute pe irakieni”, spune Droujinsky. „El a sunat la misiunea irakiană de la ONU din New York. Noi am ascultat convorbirea.” De data aceasta, Droujinsky s-a dat drept un american vorbitor de limba arabă care lucra ca și contractor pentru irakieni.

„Aveam un reportofon în servieta mea de pe masă”, spune el. „Am deschis servieta ca să îmi scot un caiet și un stilou când, dintr-odată, Warrayat își băgă mâna în servietă. L-am plesnit peste mână.”

„’Ce faci?’, l-am întrebat.”

„’S-ar putea să ai un reportofon ascuns acolo. Am văzut așa ceva la televizor’, a răspuns el.”

Droujinsky l-a asigurat pe Warrayat că astfel de lucruri se întâmplă doar la televizor. Acesta își retrase mâna. „Mi-a prezentat o listă de acte teroriste pe care era dispus să le comită”: asasinarea președintelui George H.W. Bush și a altor oficiali americani, aruncarea în aer a podului George Washington, plantarea de bombe în tunelurile care leagă Manhattan de New Jersey. Warrayat a fost arestat la mai puțin de o lună după aceea și a fost ulterior condamnat la un an de închisoare pentru amenințări teroriste.

La finalul unei cariere de atras în capcană spioni și teroriști, Droujinsky nu a avut nici un regret legat de rolul pe care îl jucase. În ceea ce privește prăbușirea Uniunii Sovietice, el îmi mărturisește: „M-am simțit grozav din două motive. Primul motiv a fost reducerea amenințării reprezentate de cel mai formidabil inamic al nostru. Al doilea motiv a fost satisfacția că locuitorii Uniunii Sovietice au mai multă libertate.”

În ceea ce îi privește pe spionii la a căror capturare a contribuit, el declară: „Ei au decis să facă ceva rău împotriva țării noastre. Eu am reușit să îi opresc. De aceea mă simt foarte bine în privința asta”. „Uneori, însă, îmi pare rău pentru familiile lor, dar nu și pentru ei.” Întrebarea legitimă este de ce au stat de vorbă atât de mulți spioni cu Droujinsky? Explicația lui este strictețea cu care trebuie păstrate secretele implicate în actul de trădare: „Spionii sunt niște oameni foarte singuri. Ei nu pot vorbi cu nimeni despre secretele lor, nici măcar cu soțiile lor. Așa că, odată ce am reușit să îi conving cine sunt, și-au deschis sufletul în fața mea.”

Deşi Droujinsky şi-a luat totdeauna munca în serios, simțul umorului nu l-a părăsit niciodată. „Sunt sociabil. Îmi fac mulți prieteni”, spune el. „Problema este că toți ajung după gratii.”